vineri, 18 martie 2016

În Ordinea Dispariţiei

Am lăsat în urmă 365 file de cenuşă şi nisip de pietre fine. Le-au turnat şi sticla, şi inima, printre suspine. Ca un cronicar într-un decor alambicat mi-am pus sufletul în cuvinte şi acelea au cântărit mai greu ca viaţa. Am vrut să pictez apusul cu ele, dar lacrimile au spălat acuarela lor şi minciunile le-au cuprins în a lor gheaţă. Soarele şi-a ascuns apoi chipul blând şi albul a cuprins orizontul. A îngheţat şi durerea, grea ca sufletul şi surdă precum pământul...
S-au cernut cu îngăduinţă fărâme de speranţă şi disperare deopotrivă, iar drumul s-a şters sub căptuşeala lor dulce-amăruie. Şi-au pierdut sensul apoi în oceanul alb, în care şi minciunile au devenit mute, fără ca vântul să le îngăduie. Iar între toate, singur râul timpului a continuat să curgă, muşcând câte puţin din mal. Priviri absente erau atrase de ispita poveştii lui, dar trupurile lor fără suflet aşteptau fericirea în zadar. Adevărul, abătut şi el din cale, aştepta acum să fie descoperit. Însă doar ochii înfometaţi, vânători de tinereţe şi ageri încă l-au regăsit. Astfel, o pânză întreagă de iluzii şi false impresii era întinsă aşa cum se agaţă într-un copac bătrân, cu tandreţe, un leagăn. Trebuia să scap din această capcană, dar singura cale de ieşire era doar dincolo de păianjen...
Lumina cheamă cu ecou, dar până la ea multe plăceri tentează ochiul şi simţurile învăluie mintea în confuzia minciunilor. Presiunea e mare şi un singur salt din impuls poate produce arsuri grave ca urmare a greşelilor. Urmărind soarele se aşteaptă măcar un sărut ori un cuvânt sincer. Dar visul frumos se sfârşeşte brusc când plumbul se îngrămădeşte în cer. Nu se mai distinge nici ce este aproape, nici cine este împreună... Şi totul pare crud şi pur până când apar viermii din văgăună...
Neoanele încep să înlocuiască soarele şi pare firesc ca un chip să se rătăcească în întunericul anonimităţii, în vreme ce mii de măşti se ridică să dicteze turmelor cum trebuie să fie şi ce trebuie să facă. Vina nu o poartă nimeni, căci unii închid ochii, aşteptând ca vocile să le dea semnale, în timp ce alţii se spală cu sânge pe mâini, făcând petele să dispară şi martorii – să tacă. Iar dacă acest decor le va fi mormântul, ar aştepta împăcaţi sfârşitul şi s-ar înscrie liniştiţi în necrolog. Şi dacă iarna nu mai trece, „mâine este doar viitorul ieri” – ar fi unicul epilog.