luni, 7 septembrie 2015

E Suflet În Aparat

Răsare toamna pe cerul greu, încărcat cu nostalgie. Sunt prea mulţi nori peste pereţii din beton încins de soare şi sunt prea multe gratii din oţel şi sticlă care păstrează sufletele captive în închisoarea oraşului. Sufletele sunt condamnate să trăiasă amăgirile promisiunilor încălcate, atât de aproape şi încă atât de departe de ele şi de vara care le-a promis...
Dincolo de nori se întinde serenitatea pe care ochii închişi refuză să o vadă. Se închide şi soarele împreună cu raţiunea şi speranţa, lăsând lumea rece să fie încălzită de dorinţele arzătoare pentru desluşirea misterelor şi aflarea răspunsurilor oricăror întrebări. Peste ele rămâne doar albastrul cerului care să păstreze credinţa, dar şi el este atât de rece, încât se naşte întrebarea: de ce e atâta iarnă în vară?
Au dispărut poezia din suflet şi muzica din inimă, iar în ochi s-a stins scânteia imaginaţiei. Cu plumb se acoperă crăpăturile minţii ca stropii de gânduri să ia alte forme şi alte direcţii. Spaţiul începe să devină infinit pe măsură ce se umple cu oameni având abisuri drept suflete. Ei se ascund dincolo de nume şi de măşti în timp ce calcă în picioare memoriile străzilor pustii, altă dată pline de zâmbete şi paşi timizi, dar sinceri. Iar peste toate mai cade câte o picătură din esenţele preţioase ale timpului pierdut...
Paşi repezi se grăbesc peste caldarâmul din cioburi de sticlă, căutând pajiştile verzi pe care tălpile goale obişnuiau să le mângâie. Se aude o voce de departe şoptind picăturilor de ploaie să vină şi să spele amintirile păcatelor, valuri care pleacă şi se întorc la fiecare intersecţie de drumuri prin viaţă. E doar o altă zi, fără obstacole şi fără indicaţii, iar totul pare organizat ca într-un tabel. Aproape că nu rămâne nimic de spus, cu excepţia unei minciuni care să dezvăluie haosul din spatele acestei mari iluzii.
Totul pare o călătorie eşuată pe un vapor care se scufundă. Se caută vinovaţi, dar şi voluntari care să se arunce în valurile confuziei şi incertitudinii, luptându-se cu teama şi propriii lor demoni. Se caută leacul acestor boli grele, acea pilulă minune care ar schimba totul şi tot ce ar putea fi şi ar şterge toate amintirile, căci tot ce este de dorit este de a trece peste tot. Dar pentru nişte suflete pustii vremea pare totuşi destul de frumoasă...
Dacă această maşinărie nu se opreşte şi anotimpul nu se mai schimbă, te poţi pierde fără urmă în pustiul ei cu precizie de ceas. Însă din acest pustiu se poate ridica un erou care să întoarcă timpul. Răsare toamna peste cerul greu, dar încă senin. Iar dacă totul e gol ca noaptea şi dă senzaţia de singurătate, în goliciunea aceasta se află soluţia – o privire în adâncul sufletului va dezvălui iertarea. Şi chiar dacă poetul nu mai scrie la fel, chiar dacă scrie versuri fără sens, el cade şi se ridică. El încă scrie: e suflet în aparat...

vineri, 9 ianuarie 2015

Calendar

În anotimpul ăsta e o linişte de gheaţă care sufocă totul până la punctul în care chiar razele Lunii îngheaţă şi totul pare neînsufleţit. Iar când Luna nu se vede, răsuflarea îngheţată a vântului aminteşte că ea se ascunde undeva deasupra norilor, palidă şi statică precum e ea mereu. Însă eu ştiu că materia, oricât de imobilă şi neînsufleţită pare, e compusă din nenumărate particule aflate într-o continuă mişcare…
 În anotimpul ăsta e o tăcere tăioasă care pătrunde totul până la punctul în care chiar şuieratul vântului se stinge între crengile amorţite ale copacilor adormiţi. Iar când vântul nu se aude, încleştarea ascuţită a gheţii aminteşte că el zboară mereu liber prin eter, nebun şi rece precum e el mereu. Însă eu ştiu că vântul, oricât de inepuizabil şi neplăcut pare, reflectă doar anotimpul şi se opreşte când nu mai e nevoie de el…
În anotimpul ăsta oamenii aprind focuri pentru a-şi încălzi trupurile şi lumini pentru a-şi încălzi sufletele. Îşi fac cadouri pentru a-şi aminti că sunt oameni şi îşi fac planuri pentru a nu uita să fie mai buni. Şi vorbesc întotdeauna despre vreme, căci aşa cum vara îşi doresc să fie mai rece, acum îşi doresc să fie mai cald. Oamenii sunt întotdeauna nemulţumiţi de ceea ce nu pot schimba…
În anotimpul ăsta, însă, mie nu îmi mai pasă de oameni. Căci ce sunt ei, dacă nu simple legături între goluri şi obiecte, între umbre şi lumini, între aici şi dincolo? În anotimpul ăsta totul este o călătorie peste vălurile albe de zăpadă şi lamentările lor specifice… În anotimpul ăsta nici nu îmi pasă ce anotimp e. Îmi văd de drumul meu spre tine, spre noi, şi îi las pe oameni să creadă în continuare în organica iluzie a anotimpului neînsufleţit desprinsă cu grijă din imobilul calendar mucegăit pe perete…