„Nu toți cei cu care te lupți îți
sunt inamici, așa cum nu toți cei care te ajută îți sunt prieteni.” – asta i-a
spus ţestoasa iepurelui, citând un clasic, atunci când a trecut linia de sosire
înaintea lui. Abia atunci a înţeles bietul Iepurilă că broasca, deşi îi fusese
adversară, îşi dorise o competiţie cinstită, dar mai ales respect din partea
lui. Căci el, arogant cum a fost, se vedea pe locul doi tocmai pentru că nu îşi
respectase adversara. Iar ea, în felul ei lent, dar cinstit şi consecvent, şi-a
văzut de drum şi a cules laurii bine-meritaţi.
Cursele sunt întotdeauna simple:
au un punct de plecare şi unul de sosire. Între ele, doar învingători şi
învinşi. La plecare nu se poate şti cine va termina primul, aşa cum la sosire
nu mai contează cine a plecat ultimul. Unii trişează, alţii demonstrează spirit
de echipă sau altruism, iar altora pur şi simplu nu le pasă de altceva cu
excepţia victoriei. Pentru toţi, victoria este ţelul suprem, prioritatea; dar
victoria se obţine la fel de greu pe cât se păstrează şi dacă cineva câştigă
nemeritat, este precum nu ar fi câştigat deloc.
Mulţi concurenţi aleargă în ton cu
ceilalţi. Chiar dacă sunt mai rapizi, îşi păstrează rezervele de energie pentru
ultima sută de metri. Dacă sunt mai neexperimentaţi, îşi aleg modele dintre cei
mai buni concurenţi, cei care au câştigat cele mai multe curse ori au avut cele
mai surprinzătoare palmaresuri. Unii dintre ei îşi pot petrece întreaga viaţă
alergând în cerc, fără să câştige ceva; alţii se retrag după o singură
victorie, chiar dacă înainte au avut parte doar de înfrângeri; iar unii se
mulţumesc să privească de pe margine şi să critice ori să dea indicaţii.
Unii concurenţi pot lăsa impresia
că îi ajută pe ceilalţi să câştige doar pentru ca în final să se dovedească
scopurile ascunse pe care le urmăreau de la început. În schimb, cei mai aprigi
adversari se pot ajuta când unul dintre ei cade, chiar dacă asta produce riscul
de a pierde cursa pentru amândoi. Dar există şi cei mai aroganţi, asemeni lui
Iepurilă, care nu au nici prieteni, nici adversari. Sunt doar ei şi victoria,
având convingerea că nimic nu îi poate opri din parcursul către ţelul lor –
asta până când însăşi aroganţa lor îi doboară şi le permite celor care îşi
respectă adversarii, dar şi competiţia, să se bucure de respectul pe care îl
primesc învingătorii.
Aşa se întâmplă şi în viaţă:
fiecare individ aleargă în cerc pe o pistă; fiecare aleargă pe culoarul lui, în
felul lui, cu viteza lui, cu scopul lui, cu adversarii şi prietenii lui. Când
pornim în această cursă, nu ştim ce ne va aştepta înainte, însă nici măcar când
trecem linia de sosire nu îi putem învăţa pe ceilalţi despre cum să câştige
cursa. De ce? Pentru că fiecare trăieşte în felul său şi nu există un set de
reguli care să ne spună cine este descalificat şi cine poate continua. Poate că
la un moment dat ne vom desprinde din acest cerc vicios... poate că vom întâlni
obstacole... poate că vom alerga şi la maraton, singuri, pentru a ajunge la
alţi concurenţi sau pentru a obţine o altă victorie.
La trecerea liniei de sosire, totuşi, după cum a învăţat
şi iepurele, nu va conta ce adversari am avut, în ce fel de condiţii am alergat, care
a fost scopul sau miza şi ce am riscat. Nu va conta nici măcar dacă am câştigat
sau pierdut. Cursa aceasta nu are nici învinşi, nici învingători, chiar dacă
are adversari şi prieteni. Ea are doar început şi sfârşit, fără scuze, fără
prejudecăţi, fără criterii de selecţie, fără handicapuri şi penalizări. O
începem fără a şti ce ne rezervă şi alergăm căpătând experienţă spre victoria dorită, dar cursa noastră se poate sfârşi imprevizibil. Iar la finalul
ei va conta doar cum am participat noi în cursa vieţii.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu