Despre moarte şi morţi s-au scris
infinite rânduri şi nu sunt lacrimi să plângă regretele celor rămaşi în urmă. Însă
nu la fel de mulţi sunt cei care pot spune că s-au împrietenit cu doamna cu
trupul descărnat, acoperit de-o pelerină neagră ponosită ca un giulgiu plin de
putregai scos dintr-un mormânt antic. Ea şi coasa ei au scris cea mai sinceră
şi nealterată istorie şi tot ea şi coasa ei ştiu să o povestească cel mai bine.
Ba chiar le face plăcere, în ciuda convingerii generale că doamna în negru ar
fi mută ori tăcută.
Însă ca oricare membru funcţional
al societăţii, doamna cu coasa are şi duşmani. Desigur, s-ar crede că există
mulţi care se tem de ea, dar în acelaşi timp ar vrea să o ştie trecută în
nefiinţă, asemeni celor pe care îi răpeşte, la rândul ei, dintre cei vii. E drept
că şi asta ar complica puţin lucrurile, pentru că oamenii vor să scape de multe
şi mulţi, iar cum trecerea în nefiinţă este calea cea mai simplă şi fără de
întoarcere, ar putea renunţa cumva la serviciile doamnei cu coasa?
Într-o vreme de restrişte, când
oamenii se temeau din ce în ce mai mult că o vor întâlni şi vor părăsi prea
curând împărăţiile lor din această lume, a apărut de nicăieri un aliat
neaşteptat: călare pe un cal cu trupul cadaveric, aproape descompus, o muscă
propovăduia calea nemuririi şi pretindea că îi poate învăţa pe oameni cum să
trăiască veşnic, începându-şi discursurile cu aceeaşi frază: „eu sunt
mântuitorul vostru, am venit să readuc speranţa lumii voastre muritoare” –
spunea ea, privindu-şi ascultătorii cu blândeţea unui părinte care îşi
regăseşte fiii rătăcitori. Evident, o astfel de apariţie, poate mai sumbră
decât moartea însăşi, nu prezenta prea multă încredere publicului larg şi nu
puţini o trimiteau la ospiciu, la tartorul de dedesubt ori chiar la origini,
însă pentru ceilalţi avea putere de convingere tocmai prin prisma faptului că
era o muscă – şi nu orice fel de muscă, ci una călare pe un cal care ar fi
trebuit să fie de mult oale şi ulcele.
Şi cum viaţa era cea care le
aducea fericire oamenilor, mulţi se adunau să îi asculte discursul funerar ca
un prohod, dar profund ca o evanghelie, căutând scăparea de ritualul mortuar şi
ce presupunea el. Iar musca, bucuroasă, stătea dreaptă în şa, ţinându-şi
mârţoaga în frâu, şi le vorbea ca un preot unei gloate adunate în biserică,
enumerându-le numeroasele beneficii ale vieţii veşnice şi povestindu-le
experienţe şi pilde din propria-i viaţă îndelungată şi – din spusele ei –
îndestulată cu tot ce îşi dorise.
Oamenii rămâneau uimiţi de toate
câte li se povesteau, dar mai ales de tonul grav şi apăsat al muştei călăreţe –
căci, de ce nu, cine ar fi crezut că ceva care mănâncă atâta mizerie poate
produce altceva atât de util şi dorit? Iar cu cât ascultau mai multe, cu atât
erau mai consternaţi şi mai dornici să afle teribilul secret al muştei. Dar la
fiecare întrebare a lor, la fiecare încercare de a-i descoperi secretul, la
fiecare rugăminte înlăcrimată şi la fiecare ameninţare de stârpire şi uz de
insecticid, musca rămânea neînduplecată: „toate la timpul lor, stimabililor!” –
le spunea ea, privindu-i cu aroganţa unui şef de stat.
Şi îi plimba zi de zi după ea şi
mârţoaga ei, din oraş în oraş, din sat în sat, din ţară în ţară, adunând tot
mai mulţi discipoli. Ba chiar unii oameni pretindeau că musca le dezvăluise lor
secretul şi că o urmează doar pentru a-i ajuta pe toţi cei în nevoie, însă
asemeni muştei, pretindeau că „toate vor veni la timpul lor”, stârnind şi mai
mult curiozitatea celorlalţi. Unii renunţau, văzând că nu rezolvă nimic, alţii
chiar îşi aflau sfârşitul din cauze naturale ori din cauza călătoriei
îndelungate. La toate acestea, musca le spunea tuturor: „fiţi puternici,
stimabililor, vom ajunge noi şi la capătul călătoriei!” – şi îi privea cu mândria
unui conducător de armate.
După un timp, musca şi discipolii
ei ajunseră la marginea pământului. Acolo se opriră cu toţii, speriaţi, privind
la întinderea infinită de apă din faţa lor. Însă musca îşi continua drumul,
ţinând hăţurile cu fermitate în timp ce mârţoaga necheza jalnic. „Dragii mei” –
spuse întorcându-se spre oameni, „a sosit timpul să vă pun la încercare
credinţa voastră; de m-aţi ascultat cu luare aminte până astăzi, păşiţi cu
încredere în apă şi nu veţi păţi nimic, iar de nu, faceţi cale întoarsă şi
uitaţi că m-aţi văzut vreodată”. Oamenii, speriaţi, nu puteau recunoaşte că nu
ascultaseră cuvintele muştei călăreţe şi crezând că vor pierde şansa de a-i
afla secretul, începură să o urmeze în apă.
Pe când musca şi mârţoaga ei dispăreau
între valuri, oamenii se chinuiau să îi ajungă din urmă înotând. Dar cuvintele
muştei se pierdeau în zgomotul valurilor şi o furtună groaznică se apropia
rapid din larg. Îngroziţi, oamenii încercau acum să se întoarcă, dar pe cât se
străduiau mai tare să ajungă la ţărm, pe atât era mai greu să înfrunte valurile
şi ţărmul părea tot mai departe. Strigau către muscă, implorându-i mila şi
ajutorul, ba chiar ameninţând-o că îi vor veni de hac dacă nu îi va ajuta, însă
musca nici că se sinchisea.
Într-un târziu, cam pe când îi
ajungea şi furtuna, musca apăru în mijlocul valurilor şi cu un râset îi pofti
să se salveze singuri: „Ajutaţi-vă, stimabililor! Sau oare ce-aţi crezut? Că secretul
vieţii veşnice va veni din partea unei muşte călăreţe? Că muştele vă pot
suporta toate mizeriile pe veci? Vreţi viaţă veşnică, dar ştiţi oare ce este
viaţa? Felicitări, stimabililor, aţi aflat doar ce nu doreaţi să aflaţi: viaţa
este aia care a trecut pe lângă voi în timp ce voi vă străduiaţi să strângeţi
tot ce nu veţi lua cu voi pe lumea cealaltă!”
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu