luni, 27 mai 2013

Asimetrie

Intr-o lume excesiv de asimetrica, intr-o zi inegala cu noaptea, intr-un moment incomparabil cu altele, un tanar statea dezechilibrat in adierea variabila a vantului indecis. Era singur in mijlocul strazii, langa o curte plina de flori si pomi fructiferi si o cladire monotona. Umbrele din jurul lui si cearcanele de sub ochii lui tradau o durere care se scurgea vadit retinuta, asemeni unei hemoragii controlate de un garou. Garoul lui era zambetul fals pe care il afisa printre suvitele lungi de par care dansau cu vantul, mangaindu-i fata. Desi trist, ar fi ramas acolo pentru totdeauna.
Cautase prea mult frumusetea in chipuri de portelan care s-au spart eliberand tenebre. Asteptari unilaterale transformate in dezamagiri bilaterale. Acum stia ca frumusetea trebuie sa vina din interior. Sperante naive care isi asteptau deznodamantul iluzoriu. Stia ca e gresit sa caute un singur aspect cand existau atatea altele. Dar stia la fel de bine ca frumusetea interioara radiaza si in exterior. Perspective asimetrice care deveneau paradoxuri in ochii altora. Prea putin sau prea mult, prea departe sau prea aproape, prea curand sau prea devreme, prea gresit sau prea corect, cine erau ei sa judece viata lui? El nu exista... nu asa cum il vedeau ei.
Si multi nu il vedeau, nu il cautau si poate treceau pe langa el fara sa se intrebe macar de ce statea acolo. Insa lumea aceasta aparent moarta este moarta doar prin indiferenta ei. Cand bariera indiferentei se ridica, apare interesul evident. La inceput, este o simpla curiozitate. In timp creste intr-o aviditate bolnava de informatii – cine, cum, cand, unde, de ce... curand devine o sete de distrugere, nimicire. Si la ce sunt bune informatiile daca sunt false? Masti poate purta oricine, dar nu oricine este capabil sa le dea jos atat pe ale altora, cat si pe cea proprie...
Oamenii sunt fiinte unice, irepetabile. Dar asta nu ii opreste vreodata sa considere ca ceilalti se incadreaza in tipare, clase, etichete, categorii, colective, rase, etnii etc. Poate ca la fel de usor le este si sa se ataseze de aceia care par speciali. Insa pe cat de putin ii afecteaza durerea pe care o resimt cei pe care ii judeca, pe atat de mult resimt durerea pierderii acelor oameni speciali. Si de cele mai multe ori realizeaza cat de speciali erau acei oameni abia dupa ce nu mai sunt...
Intr-o lume aparent monotona, intr-o zi probabil frumoasa, intr-un moment posibil unic, o tanara era aproape cazuta pe treptele masive ale unei biserici impozante. Era singura si plangea cu lacrimi amare printre grupurile de oameni care ieseau cu veselie din casa Domnului, bucurosi de dulcea reuniune spirituala cu divinitatea. Sunetele din jurul ei si razele de soare o inconjurau intr-o aura misterioasa, dar evident plina de durere, asemeni unei flacari care arde intretinuta de vantul puternic. Vantul ei era inima zdrobita care ii batea in pieptul acoperit de o rochie udata de lacrimi si stropita de noroi, invelindu-i trupul firav. Desi satula de lacrimi, nu se putea ridica de acolo.
Cautase prea mult sentimente sincere in iluzii iscusite care s-au destramat descoperind minciuna. Promisiuni bilaterale transformate in regrete unilaterale. Acum stia ca sentimentele trebuie sa vina din inima. O concluzie intarziata in urma viselor sfarsite. Ar fi vrut sa stie cine merita cu adevarat iubirea ei si cine nu. Dar la fel de mult isi dorea sa poata iubi sincer si nu doar pentru ca era iubita. Idei confuze care sunau a riscuri in urechile altora. Prea oarba sau prea atenta, prea rece sau prea sufocanta, prea grabita sau prea nesigura, prea exagerata sau prea neincrezatoare, cine erau ei sa ii spuna cum sa iubeasca? Ea nu era o papusa... nu asa cum o credeau ei.
Toti o vedeau, o doreau si o cautau, crezand cumva ca ea apartine tuturor. Insa interesul lor aparent sincer se dovedea rapid doar ipocrizie ieftina. Iar cand ipocrizia lasa locul unor minciuni atent construite, apar iluziile. La inceput, sunt simple promisiuni desarte. In timp se transforma in dezamagiri repetate – luna de pe cer, stelele, soarele, fericirea pana la adanci batraneti... toate se pierd in uitarea vinovata. Si la ce sunt bune promisiunile daca sunt incalcate? Inimi poate primi oricine in dar, dar nu oricine este capabil sa o dea pe a lui la schimb, apreciind ce a primit...
Oamenii sunt atat de asemanatori, empatici... insa asta nu ii opreste uneori sa se considere diferiti, speciali si superiori fata de toti ceilalti. Poate ca la fel de usor le este sa si profite de cei care le atribuie aceasta superioritate. Insa pe cat de putin le pasa de ceilalti si de sentimentele lor, pe atat de mult le pasa de oamenii care le atrag atentia si le fura inima. Si nu de putine ori pica in capcanele pe care le intindeau, la randul lor, altora...
Intr-o lume excesiv de asimetrica, dar tulburator de previzibila, intr-o zi atat de monotona si totusi plina de evenimente, intr-un moment inutil, dar extrem de important, e imposibil sa nu se intample ceva. Razboaie, crime, foamete, boli, moarte, viata, iubire, copii, prietenii, anotimpuri – toate apar independent si dependent in acelasi timp, involuntar si voit in aceeasi masura, excesiv si implicit in acelasi fel, repetitiv si unic prin aceeasi natura, absolut si relativ din aceeasi perspectiva... nulitati infinite si absurditati rationale care se deruleaza pe scena vietii intr-un decor artificial si natural, verosimil si ireal deopotriva. Totul rezoneaza perfect cu caracterul stereotip si unic, dual si individual al omului.
Iar daca omul nu ar cunoaste suferinta, nu ar aprecia bucuria; daca nu ar simti ura, nu ar sti ce inseamna iubirea; daca nu ar vedea moartea, nu ar sti ca traieste; daca nu ar pierde nimic, nu ar pretui ce are; daca nu ar cunoaste dezamagirea, nu si-ar afla fericirea; daca nu s-ar rataci, nu ar gasi drumul bun; daca nu ar purta masti, s-ar sfarama in necunoscut; daca nu ar gusta singuratatea, nu ar dori companie; daca nu s-ar ineca in noroi, nu ar mai respira usurat aerul rarefiat al inaltimilor; daca nu ar fi imperfect, ar fi defect.
Spre inserat, tanarul porneste mai departe spre orizont. Tanara se ridica de pe trepte si incepe sa le coboare hotarata. Durerea lui se scursese in noroi. Lacrimile ei se uscasera in vant. Cata ura au eliberat prin lacrimi? Cata durere au uitat prin impietrire? Cate amintiri au sters prin zambete? O lume intreaga ar fi cunoscut povestile lor, dar o lume intreaga nu le-ar fi sfarsit suferinta si nu le-ar fi deslusit sensul. Iar cu acest gand in minte, privirile lor se intalnira.
Incremenira din nou, insa de data aceasta nu suferinta era cea care ii oprise. Timpul si lumea se oprisera si ele in jurul lor, caci coliziunea dintre universurile lor nu fusese prevazuta nici macar in visele lor cele mai optimiste. Totul era atat de cunoscut si asemanator, incat parea un singur spatiu oglindit, un continuu incredibil care ii invita sa il exploreze impreuna si sa ii afle secretele in aceeasi masura ca si frumusetile ce apareau in fata ochilor lor. Noroiul de pe rochia ei si vantul din parul lui erau la fel de inedite precum zambetul ei stralucitor si privirea lui patrunzatoare.
- Nu cred ca ma cunosti – intrerupse el tacerea – dar eu te cunosc pe tine! De azi inainte vreau sa fii Soarele meu. Voi fi cel mai fericit daca vei accepta!
Usor uimita de cuvintele auzite, ea nu astepta mult pana sa ii raspunda, contrariata:
- Nu te grabi sa crezi ca masca ta ascunde mai multe decat a mea, caci privirea ta spune multe despre sufletul pe care il tii adanc zavorat. Nu cred ca pot fi Soarele tau, dar cred ca iti pot imprumuta o raza de soare.
- Atunci imi pare rau – se scuza el. Nici eu nu iti voi oferi Luna, dar iti pot oferi o plimbare sub clar de luna. Ma vei insoti?
Si ii intinse mana, iar ea o stranse cu putere in mana ei si incuviinta. Pornira impreuna spre apusul rosiatic, imbujorati de emotia primei intalniri, dar increzatori in viitor si in mana pe care fiecare o tinea. Isi povesteau vietile lor de pana atunci, oprindu-se uneori pentru a constata asemanari ori diferente, coincidente ori neconcordante si nu in ultimul rand, pentru a se privi. Nimic in jurul lor nu le atragea atentia. Erau doar ei si apusul.
Si nu conta ca el era mai inalt decat ea, iar ea era mai frumoasa decat el; ca el vorbea prea incet, iar ea vorbea prea tare; ca el mergea prea repede, iar ea prea incet; ca el zambea discret, iar ea radea cu pofta. Conta ca amandoi zambeau, se priveau si isi descopereau povestile si sufletele asemanatoare. Erau o alta perspectiva cliseica intr-o lume moarta, excesiv de asimetrica si monotona; insa povestea lor era inedita tocmai prin certitudinea existentei fiecaruia in viata celuilalt si prin sentimentele lor pline de viata. Erau doua siluete impreunate care paseau spre necunoscut: iubirea – o asimetrie simetrica.

joi, 23 mai 2013

O Carte

Bun venit in viata mea! De fapt, cred ca asta ar trebui sa aud, nu sa urez. Insa ce-i drept, nici entuziasmul nu mai este ce era candva, iar politetea... cu atat mai putin! Cine sunt eu, te intrebi? Sunt o carte deschisa pentru fiecare. Da, nu esti prima pereche de ochi pe care o vad in lumea asta si probabil ca nu vei fi nici ultima. Dar poti face orice doresti intre timp, oricum nu controlez pe nimeni.
Unii aleg sa imi rsfoiasca doar cateva pagini si apoi sa isi dea cu parerea despre intregul meu continut. Altii aleg sa imi rupa paginile, sperand ca odata cu ele imi vor lua si amintirile legate de ei si ca vor rupe orice legatura dintre noi. Altii aleg sa imi mazgaleasca paginile ori sa scrie ei altceva peste ele, caci se pare ca nu ma ridic la inaltimea asteptarilor lor ori poate chiar nu le sunt pe plac. Altii aleg sa imi scrie cateva pagini, sa citeasca altele, sa rupa altele, sa ma inchida, sa plece si sa revina doar pentru a lua totul de la capat. Cei mai multi se uita la copertile mele scorojite si pleaca. Iar eu raman mereu pe raftul meu, intr-o asteptare muta a ceva ce intarzie intotdeauna sa apara si apare intotdeauna mai frumos decat este in realitate.
Poti scrie emotii induiosatoare care sa nu miste pe nimeni asa cum poti scrie absurditati banale care sa impresioneze pe toata lumea. Poti citi mii de carti fara sa inveti nimic sau poti sti totul fara a sti sa citesti. Poti spune „adio” de o mie de ori si sa te intorci de o mie si una ori sau poti spune „mi-e dor de tine” fara a face cel mai mic pas catre o intalnire. Poti muri in plina strada fara sa te priveasca nimeni sau te poti ascunde in cel mai intunecat loc si sa atragi toate privirile. Poti scrie sute de randuri fara sa spui nimic sau poti face un simplu gest care sa spuna totul. Poti fi oricine fara a fi cineva anume sau poti fi un nimeni celebru. Poti fi o carte fara sa ai un autor sau poti citi carti crezand ca le cunosti autorii. Toate sunt optiuni care pot cantari cat totul sau nimic...
Te-ai obisnuit cu povestile care au final fericit, dar nu ai invatat inca sa o scrii pe a ta. Printul pe care il asteptai calare pe un cal alb s-a vazut respins pentru ca a indraznit sa apara fara armura stralucitoare, mergand pe jos. Cenusareasa careia sperai sa ii inapoiezi pantoful s-a simtit jignita afland ca pantoful acela fusese incercat de toate fetele din tinut, fie ca li s-a potrivit sau nu. Castelul pe care sperai sa il dobandesti de la ai tai s-a dovedit un pic mai putin stralucitor si impozant, dezamagindu-te. Lumea pe care iti doreai sa o cuceresti a fost un pic cam reticenta in fata planurilor tale marete si s-a grabit sa iti taie aripile cu care visai. Ziua in care planurile ti se vor fi implinit cam intarzie sa apara si se amana de la un an la altul, pana cand descoperi ca ramai fara ani...
Poate ca sufletul traieste pentru totdeauna, dar corpul nu. Iar inima mea cedeaza. Cum ar putea avea o carte inima, te intrebi? Poate ca ar trebui sa o intrebi pe a ta... si daca imi vei spune ca exista alternative, nu te gandi la transplanturi, operatii, resuscitare... oricine merita a doua sansa, dar nu si a doua ultima sansa, cu atat mai putin a treia, a patra si tot asa, caci s-ar putea sa se sfarseasca zilele inaintea sanselor. Iar pentru a primi o sansa, trebuie sa o doresti. Sa nu crezi nimic, caci nu exista adevar universal. Cartile spun adevarul prin fictiune, insa minciunile spun adevarul doar prin regrete si rani mai mult sau mai putin adanci. Si cand vei termina cu totul, iti vei dori sa fi stiut ce stii atunci de la inceput si povestea ta ar fi fost cu totul altfel. Insa paginile scrise, mazgalite si rupte nu se pot curata si intoarce. Orice poveste se sfarseste, iar noi, cartile, avem paginile numarate...
Cartile bune sunt greu de gasit. Cartile mediocre sunt obisnuite. Cartile proaste sunt si mai des intalnite. Dar cu adevarat exceptionale sunt acele carti pe care le gasesti si nu le mai pierzi vreodata. Ele sunt tot ce ti-ai dorit vreodata si in paginile lor sta fericirea ta. Insa aici nu este cazul, dupa cum prea bine observi... trebuia sa fie, am crezut si am sperat ca va fi, poate chiar a si fost; dar s-a pierdut. S-a pierdut in asteptarea muta si in firele de praf asternute. S-a pierdut in curiozitatea puerila si placerea vinovata de a citi. S-a pierdut odata cu misterul dintre pagini si inflacararea din priviri. S-a pierdut printre strainii care si-au dat cu parerea si prietenii care si-au dat mastile jos. S-a pierdut finalul fericit la care se asteptau toti si – odata cu el – s-a pierdut totul. Acum sunt doar o carte veche aruncata in ploaie...

vineri, 17 mai 2013

Ghicitoare

Minciuna recita cele mai frumoase versuri din cate s-au auzit si suna intotdeauna mai bine decat orice melodie cunoscuta. Adevarul spune cele mai proaste glume si suna intotdeauna ca un instrument dezacordat. Minciuna are o stralucire aparte, asemeni unui smarald sau unui safir. Adevarul, in schimb, are stralucirea unui rubin sau  unui diamant. Minciuna are picioare scurte, dar brate lungi. Adevarul e orb si surd. Minciuna e dulce si ambalata frumos, adevarul este amar si crud. Multi imbratiseaza minciuna, dar refuza adevarul. Multi vad, putini pricep...
A da foc ploii sau a stinge flacari de gheata sunt la fel de banale precum o ploaie de vara cu grindina peste un foc de tabara. A bea din iubire sange sau a varsa cu sete lacrimi sunt la fel de comune precum o crima conjugala denuntata si deplansa in cotidianul local. A muri in fiecare zi din viata sau a trai mai intens dupa moarte sunt la fel de impresionante precum povestea uitata a unui erou necunoscut. A fi un monstru iubit si detestat sau a iubi monstrul detestat sunt la fel de intalnite precum despartirile din dragoste si iubirile din interes. De ce ar fi mintea mai bolnava decat lumea? De ce ar fi sufletul mai pustiu decat multimea? De ce ar fi omul mai diferit decat animalul? De ce ar fi ingerul mai bun decat diavolul? De ce ar fi demonul mai rau decat viciul? De ce ar fi ura mai nociva decat iubirea?
Iubirea neconditionata nu mai este acea iubire gratuita ce poate fi simtita si oferita fara a cere ceva in schimb, ci acea iubire conditionata in care se poate spune „te iubesc” fara a simti asta cu adevarat oricui ofera ceea ce este considerat necesar pentru a putea iubi. Prietenia sincera nu mai este acea prietenie devotata ce leaga doua suflete pe viata, ci acea prietenie in care tot ce apartine cuiva ii apartine exclusiv, iar tot ce apartine celuilalt ii apartine inclusiv. Perceptia poate fi subiectiva sau obiectiva, dar orice perceptie a realitatii este ireala. Ea nu poate fi exprimata in valori, constante, ecuatii ori masuri. Nu poate fi cuantificata obiectiv si nu poate fi criticata subiectiv. Perceptia mincinoasa nu suporta adevarul, dar perceptia sincera poate crede minciunile. Iar daca minciuna starneste valuri de simpatie, adevarul starneste valuri intr-un pahar cu apa.
Dar a face valuri chiar si intr-un pahar cu apa nu ar trebui sa starneasca si antipatii. Daca adevarul deranjeaza pe cineva, inseamna ca a fost spus indreptatit si a atins un punct sensibil, ceea ce ar trebui sa bucure pe oricine il spune. Iar refuzul de a accepta realitatea, ori de cate ori ar fi ea reflectata, transmisa si descoperita, copiata sau preluata de la filosofi si „filosofi” din mileniile recente, nu ar trebui sa impiedice pe nimeni sa spuna adevarul. Macar nu trebuie sa mearga la mare pentru a vedea valurile. Asta nu inseamna ca unii au  dreptate tot timpul si ca nu ar trebui criticati, dar cu siguranta antipatiile si jignirile nu vor demonstra ca adevarul celorlalti este mai presus de adevarul lor. Nu exista adevar universal pentru ca nu exista perceptie universala.
Problema poate fi ca intotdeauna exista asteptari de la cei care nu demonstreaza niciodata nimic. Te astepti ca persoana pe care o iubesti sa te iubeasca la fel si sa se bucure la fel ca tine ca existi in viata ei. Dar adevarul este ca o vezi de fiecare data, insa nu o poti atinge si nu o poti pastra. Te astepti ca prietenii tai buni, pe care ii ajuti oricand au nevoie, sa iti fie alaturi atunci cand ai nevoie de cele mai simple lucruri, cum ar fi cuvinte de incurajare. Dar adevarul iti dovedeste ca doar tu esti un prieten bun, in vreme ce ei sunt parazitii pe care ii hranesti cu voia ta. Te astepti ca strainul de la colt care te pandeste uneori sa fie cel mai sinistru si ciudat om pe care il cunosti. Dar adevarul il stie doar privirea lui blanda care cauta o privire prietenoasa si doar sufletul lui rece care asteapta sa fie imbratisat. Te astepti ca cel pe care il cunosti si il detesti sa fie cea mai josnica fiinta pe care o stii, iar tu stii totul. Dar timpul iti dovedeste ca tu ramai in singuratatea stiintei tale, in timp ce fiinta josnica se bucura de viata si aprecierea altor fiinte josnice. Te astepti ca cel mai frumos om pe care il cunosti sa fie si cel mai bun. Dar adevarul este ca frumusetea fizica este mai mult decat trecatoare si nicidecum o dovada a bunatatii sufletului. Te astepti ca cel care iti spune cele mai frumoase minciuni sa fie cat se poate de sincer si sa nu te maguleasca prin laude si sentimente false. Dar adevarul sta in iluziile pe care ti le creeaza in fiecare zi, in promisiunile pe care le incalca de fiecare data si in fiecare moment in care profita din plin de naivitatea ta. Te astepti ca cel care scrie despre iubire sa sa o simta pentru fiecare femeie care exista in viata lui. Dar adevarul il stiu doar ele si el... un scriitor nebun inconjurat de admiratoare destrabalate. Te astepti ca tot ce afli sau descoperi sa aiba sens si sa fie pe intelesul tau. Dar adevarul este o ghicitoare fara indicii.

sâmbătă, 11 mai 2013

Nimic

De ceva timp e intuneric si nu se intrezaresc sanse sa ai parte de lumina. Te-ai retras in cele mai intunecate colturi si orice licarire te orbeste. Nu iti mai place nici macar sa vezi straini, pentru ca ai impresia ca te vor zdrobi sub pasii lor hotarati. Ei stiu mereu incotro se indreapta si daca nu esti atent, te tarasc cumva dupa ei, intr-o invalmaseala inexplicabila care te lasa adesea confuz. Aici, jos, parca si speranta a ramas imobilizata, desi se spune ca ea moare ultima...
De fapt, speranta pe aici se gaseste in conserve. Niste cutii mari, ruginite, umflate, perforate ori chiar explodate cu un miros acru de ceva expirat din care se scurg tot felul de ganduri optimiste si sucuri clocite. Dupa ganduri, vin ideile si te cheama sa te joci cu ele. Insa ideile sunt ambalate in minciuni frumoase si manuite de cate un gandac priceput care promite in gura mare de toate, dar nu ofera decat iluzii. Dar tu nu ai cum sa stii ca sunt iluzii, caci el se ascunde in spatele unei masti care pare sincera.
Aici, jos, toti se aseamana. Si cum s-ar putea deosebi, in intunericul asta? Umbland printre gunoaie, zoaie, firimituri si resturi, toti sunt ca niste gandaci. Sigur, unii dintre ei muncesc ca furnicile, dar cu ce folos? Gandacii vin si fura tot de la cei care nu sunt atenti. Lor le place sa soarba toate laturile, sa care toate mizeriile, sa fure toata agoniseala, sa murdareasca totul, sa imbacseasca totul si sa strice totul, chiar daca nici macar nu au nevoie de ceva. Si daca li se permite, ii corup si pe ceilalti, aratandu-le viata din perspectiva lor si determinandu-i sa creada ca e cea mai buna cale. Caci ei, gandacii, au aripi si pot sa zboare, pe cand furnicile duc tot greul in spinare, cu pasii lor micuti si nu isi pot permite sa viseze la zbor, desi stiu ca pot ajunge si mai sus.
Gandacii ar face orice sa iti atraga atentia. Iti vor spune tot ce vrei sa auzi, vor parea dispusi sa te ajute si sa faca tot ce iti doresti sa faceti impreuna, iar cand vor fi siguri ca te-au acaparat, iti vor rupe capul si iti vor devora corpul, lasandu-te sa privesti oroarea. Te vor tari prin tarana si gunoaie, te vor mozoli cu toate zoaiele lor slinoase si te vor expune in mijlocul lumii, sa rada toti de tine si sa inteleaga ca tu ai fost agresorul, iar ei victimele. In zadar vei incerca sa ii contrazici ori sa te zbati – ei au dreptate, tu nu ai; ei sunt multi, tu esti numai unul.
Si nu sunt genul de daunatori pe care ii poti combate. La inceput, vor fugi de insecticide, miscari bruste, lumina ori confruntari. Apoi, vor incepe sa devina sfidatori, sa ignore si chiar sa rada de orice incercare. Iti vor spune ca nu ai cum sa ii combati pentru ca tu esti ciudatenia, nu ei. Si ar putea parea ca au dreptate, din moment ce ei sunt mai multi. Insa ei nu sunt mai multi, ci doar se aduna repede cand simt mirosul naivitatii si vulnerabilitatii. Isi umplu narile lor paroase cu el si tremura pana in varful antenelor la gandul ca vor avea ocazia sa isi vare ghearele intr-un nou trup. Aviditatea le este intrecuta doar de hidosenie, dar au grija sa le mascheze atent pe ambele cu intentii bune si zambete false, astfel incat sa para prietenosi.
Iar cand gandacii vor termina cu tine, te vei simti ca un nimic. Orice ai fi facut va parea minuscul in fata realizarilor cu care se lauda ei, orice calitate iti va fi anulata de defectele pe care ti le reproseaza ei, orice merit iti va fi sters de vina pe care ti-o vor atribui ei si orice fapta a ta va fi de o mie de ori mai rea decat orice fapta a lor, chiar daca ei sunt cei mai scarbosi si iritanti daunatori, iar tu nu ai facut nici jumatate din raul pe care l-au produs ei. Sa nu indraznesti sa ii atingi sau macar sa incerci sa le spui ceva, caci iti vor inchide gura inainte de a apuca sa rostesti primul cuvant si vor spune lumii intregi cum ai incercat sa ii persiflezi si sa profiti de ei, dar ei au fost mai inteligenti si te-au oprit la timp.
Daca te vei trezi ca te-au jucat pe degete, va fi prea tarziu, caci ei se vor fi infruptat cu gurile lor infecte din tot ce aveai mai bun, lasandu-te plin de rani si manjit de sange si saliva lor fetida, ca un avertisment pentru cei ce ar incerca sa se apropie de tine ori sa te salveze. Si putini sunt cei care reusesc sa vada dincolo de lipsuri si neajunsuri, chiar daca sunt doar in mintea ta.
Iti vei spune atunci ca totul a fost nimic, uitand ca din nimic se naste totul si uitand ca nu e vina ta daca ei aleg sa traiasca din mizerii in loc sa incerce sa isi construiasca fericirea la fel ca ceilalti, indiferent cat de greu ar fi. Ei sunt doar invidiosi si incearca sa le ia tuturor fericirea astfel ca ei sa fie singurii fericiti, fiindca nu reusesc sa isi satisfaca poftele si obsesiile in alte feluri. Si daca ai impresia ca esti mai mic decat ei si nu ai cum sa te feresti, te inseli. Nu trebuie sa ii vezi de la inaltime ca sa stii ca sunt gandaci. Si nu trebuie sa fii egoist ca sa stii ca esti mai bun decat ei. E de ajuns doar sa nu fii naiv si sa nu crezi ca tot ce zboara se mananca, iar cand vei ajunge sa ii cunosti mai bine, te vor scarbi atat de profund incat nu te vei mai putea apropia de ei. Asa ca ce alegi sa fii: gandac, furnica ori nimic?

joi, 9 mai 2013

Ireal

Se spune ca visele sunt o extensie a realitatii in subconstientul uman. Insa uneori legatura dintre vis si realitate nu este atat de evidenta pe cat ne-am dori. Si ne trezim ca nu stim ce am visat sau daca a fost vis ori realitate. Impartind realitatea si visele, fiecare ar avea o parte reala si una virtuala. Visele au o baza reala si o urmare virtuala: in vise poti face orice si totul se intampla pornind de la ce stii deja. Realitatea are o baza virtuala si o urmare reala: in realitate poti crede orice si totul se intampla pornind de la ce crezi deja.
Sunt frumoase visele care se apropie de realitatea semi-reala sau semi-virtuala, dupa cum vrei sa o privesti. Asta pentru ca par posibile. Dar atunci cand sunt imposibile, devin frustrant de inexplicabile. Si poti cauta oricat sa le afli sensul, insa nu mai vezi partile din tine in care se regasesc bazele acelor vise. Tu deja vezi partile din tine in care se regasesc urmarile acelor vise, cautand sa le implinesti cumva si considerand ca doar asta ti-ar aduce fericirea.
Iar cand visele tale au legatura cu o persoana care a facut parte din viata ta, se spune ca ele sunt simple versuri scrise de un poet candva indragostit care s-a plictisit de muzele lui si le-a despartit. Cupidon isi mai greseste si el tinta si nu de putine ori face ca doi orbi sa se vada pentru cateva clipe, dupa care sa devina din nou orbi. Persoana pe care o visezi sigur nu mai vede partile din tine in care inca se regaseste. Ai vrea sa i le arati din nou, dar iti pare prea tarziu. Toate au fost la timpul lor, iar timpul a trecut peste toate. Insa timpul a trecut manat de tine si de acea persoana. Niciodata nu e prea tarziu sau prea devreme – timpul nu are vointa, numai oamenii au, iar daca ei vor, poate fi prea tarziu sau prea devreme.
Cateodata e mult mai bine sa nu intrebi „de ce”. Si de ce ne indragostim atat de usor, chiar si atunci cand e gresit? De ce trebuie sa asteptam iubirea, cand stim bine ca e nevoie de un singur pas sa ne invingem temerile si sa iubim? De ce trebuie sa cautam persoanele perfecte, cand stim ca perfectiunea nu exista? De ce ne grabim sa spunem cuvinte mari cu sentimente mici? De ce ne agatam de oamenii care par accesibili, in loc sa ii cautam pe cei care merita? Ramanem mereu cu resturi de vise, resturi de sentimente, resturi de amintiri, resturi de oameni care s-au aflat candva in viata noastra, dar s-au temut sa ramana. Ce ar trebui sa facem cu toate aceste resturi? Si ce ar trebui sa facem cu cosmarurile care devin realitate? Nu stim niciodata cum ne trezim ca am visat si cum visam ca ne-am trezit... dar intotdeauna ne trezim si asta doare cel mai mult.
Timpul merge inainte, visele se spulbera, iar oamenii se pierd in neant. Inca un esec, inca un motiv in plus de a ne teme, inca un vis pe care l-am pierdut, inca o parte din suflet care a murit, inca o taietura adanca pe inima si inca o cutie cu amintiri in care sa ne inchidem. Ne murdarim cu atatea vise ce baltesc intr-o lume ireala, dar mizeria se scurge in realitatea noastra de zi cu zi. Ramanem tot mai murdari, tot mai reci, tot mai bolnavi, tot mai inspaimantati, asteptand un deznodamant fericit care refuza sa apara. Si cum ar putea sa vina, daca noi nu facem niciun pas catre el?
Nu iti trebuie inteligenta pentru a face diferenta intre vis si realitate, caci diferenta este evidenta. Nu trebuie sa furi pentru a transforma visele in realitate, caci atunci nu vor mai fi visele tale. Nu iti trebuie naivitate pentru a putea visa, caci visele sunt la indemana oricui le doreste. Nu trebuie sa minti pentru a putea iubi, caci ai putea trai un vis din care te vei trezi. Nu trebuie sa traiesti in vise pentru a putea afla fericirea, caci te-ai putea trezi oricand. Nu trebuie sa te feresti de oamenii care nu te merita, caci ei se vor feri oricum de sinceritatea ta. Nu trebuie sa te vinzi pentru a putea obtine ce iti doresti, caci meriti totul doar daca lupti. Nu trebuie sa astepti pentru a putea gasi ce cautai, caci asteptarea te retine din cautari. Nu iti trebuie confirmari pentru a sti ca esti un om minunat, caci altii s-ar putea sa te invidieze si sa incerce sa iti dovedeasca superioritatea lor. Nu iti trebuie regrete pentru a sti ca ai gresit, caci regretele au tendinta de a-ti acapara atentia mai mult decat greselile. Nu iti trebuie o realitate diferita pentru a-ti implini visele, caci s-ar putea ca perspectiva ta sa ramana aceeasi. Si nu trebuie sa visezi pentru a scapa din realitate, caci ceea ce crezi real se poate dovedi oricand ireal...

marți, 7 mai 2013

Dulce Suferinta

„Ce este suferinta?” – m-au intrebat oamenii. Dar cine le-ar fi putut raspunde? Pentru ei, suferinta inseamna durere. Suferinta inseamna regret. Suferinta inseamna indiferenta. Suferinta inseamna... suferinta.
Dumnezeu l-a jertfit pe Fiul Sau pentru mantuirea oamenilor. Oameni care au ucis oameni in numele credintei si care in prezent se bat si se injura in casele Domnului, se alearga si se imping pentru lumina ori o bucata de paine inmuiata in vin. Lumina este aceeasi pentru toti, dar ei nu o inteleg. Ei o percep ca pe ceva sfant, un talisman. Nu inteleg ca lumina trebuie sa vina intai in suflet si apoi in palmele lor. Iau lumina, dar raman in intuneric.
Prin suferinta, Iisus i-a mantuit pe oameni. Dar suferinta lui nu a fost o simpla tortura, urmata de o calatorie in taramul mortii. Si nu a fost nici vointa Tatalui, chiar daca parintii au tendinta de a-si dori de la copiii lor ca intai sa ii faca pe ei fericiti, apoi sa fie fericiti pentru ei. Suferinta lui a fost patima, caci El a facut totul din iubire pentru oameni. Pe cand oamenii, daca sufera pentru cineva, au grija sa faca din asta o tragedie, invinovatind pe oricine mai putin pe ei insisi chiar daca ei sunt cei care au provocat acea suferinta, cautand orice scapare mai putin salvarea chiar daca stiu ca ii va ucide spiritual si permitand suferintei sa devina obsesie in loc sa o accepte, chiar daca sunt constienti ca gresesc. Ei cred ca suferinta intuneca gandirea, dar uita ca ratiunea vindeca suferinta.
Oamenii incearca sa fie mai buni de sarbatori si sa obtina iertarea pacatelor, dar uita apoi si nu se pot abtine sa greseasca. Ei nu inteleg ca faptele bune nu sunt o moneda cu care poti rascumpara greseli si ca iertarea nu vine odata cu scuzele, ci odata cu admiterea sincera a vinovatiei. Niciun rau nu poate fi reparat, odata produs, dar poate fi iertat si indreptat. Insa este nevoie ca ei sa isi doreasca asta, altfel nu vor reusi sa faca decat si mai mult rau si sa cauzeze si mai multa durere si suferinta.
Nimeni nu poate trai fara suferinta. Nici Iisus si nici oamenii. Ea ii ajuta sa simta ca traiesc si sa aprecieze scurtele momente de fericire. Dar suferinta este ca un cancer. Daca nu o tratezi la timp, te macina pe dinauntru si ucide totul, ajungand sa faca parte din tine. Si nu este ceva cu care te poti mandri atunci cand te prezinti in fata oamenilor, caci ei te vor respinge. Si nu te vor respinge ca atunci cand incerci sa cuceresti persoana pe care ai asteptat-o toata viata, iar ea se dovedeste indiferenta in fata farmecelor tale. Te vor respinge ca atunci cand sunt deja satui de suferinta lor si nu vor un cancer in plus in viata lor...
Se spune ca daca am fi de fier, am rugini la exterior sau la interior, dupa cum am plange. Suferinta lasa intotdeauna urme... iar daca cele exterioare sunt vizibile si permit unora sa te evite, cele interioare sunt mult mai profunde si mai periculoase, pentru ca nu va sti nimeni vreodata, nici macar tu, cand se vor deschide din nou si rugina va invada totul. Iar cand se va intampla asta, va fi prea tarziu, caci nu vei mai simti nimic, nici macar durerea.
Frumusetea fizica poate fi un dar in aceeasi masura ca un blestem. Oamenii o vor aprecia, dar in acelasi timp nu vor vedea dincolo de ea. Nu vor sti cata suferinta se ascunde in spatele unui zambet, cata durere se ascunde in sunetul unei voci cristaline si cata goliciune se ascunde in sufletul unui trup armonios imbracat in haine elegante. Nu vor intelege ca dincolo de chipul frumos si nepatat se ascunde un suflet perfect functional, dar indurerat si isi vor dori sa se delecteze cu acea frumusete fara complicatii, caci au impresia ca frumusetea le-a fost oferita doar pentru a se bucura de ea. Daca ar fi o secunda rationali, ar sti ca frumusetea este trecatoare si trebuie pastrata, pentru ca ea nu se pierde odata cu varsta, ci si odata cu uraciunea lor.

duminică, 5 mai 2013

Rasarit

Candva, timpul nu insemna nimic. Puteai trasa o linie in nisip pe care sa o abandonezi, apoi sa revii la ea fara sa stii cat timp a trecut si ce s-a intamplat in lipsa ta. Acum, daca trasezi o linie in nisip, in cateva secunde va deveni lunga, in cateva ore va deveni amintire iar in cateva zile va deveni uitata.
Stiam ca nu vom petrece mult timp impreuna cand te-am cunoscut si totusi mi-am asumat riscul. Te-am tinut de mana si am numarat frunzele din covorul rosiatic al toamnei. Ti-am sarutat buzele si am soptit impreuna cu vantul. Ti-am mangaiat parul si am numarat fulgii de zapada din ninosorile jucause ale iernii. Te-am luat in brate si am zburat impreuna cu timpul. Dar te-am pierdut printre secunde in timp ce numaram zilele...
Daca am fi trasat candva impreuna o linie in nisip, probabil ca ar fi fost spulberata de vant, spalata de apa, acoperita de praf si uitata de timp. Dar mana mea ar fi tremurat si acum la gandul ca impreuna cu mana ta a lasat o urma, undeva. Ochii mei ar fi vazut acea linie in fiecare petec de nisip, in fiecare adiere de vant, in fiecare strop de apa, in fiecare nor de praf si in fiecare clipa in care m-as fi gandit la tine. Insa tu m-ai uitat asa cum uita ploaia cate spala...
Acum, timpul inseamna totul. Poti privi ceasul acum si sa uiti de el, dar cand vei vrea sa il privesti din nou, te va speria cat de mult sau putin timp a trecut. Candva, daca priveai ceasul, iti starnea rasul caci iti parea absurd sa masori timpul pe care oricum nu il puteai da inapoi.
Stiam ca va trebui sa ma bucur de fiecare clipa petrecuta impreuna ca si cand ar fi ultima cu tine si totusi am acceptat si clipele mai putin fericite. Te-am tinut de mana cand imi reprosai totul. Ti-am sarutat buzele cand ma mustrau aspru. Ti-am mangaiat parul cand ma minteai. Te-am luat in brate atunci cand tu voiai sa dispar. Dar te-am pierdut printre regrete in timp ce numaram bucuriile...
Daca am fi privit impreuna ceasul, probabil ca timpul s-ar fi oprit in loc, ne-ar fi privit, ne-ar fi zambit si ne-ar fi lasat sa ne bucuram unul de altul. Dar tu ai fi vrut ca totul sa se desfasoare cat mai repede, sa nu ne stie nimeni, sa stergi orice urma si sa rupem orice legatura. Timpul tau ar fi facut ceasul sa inceapa sa ticaie din nou, orele sa treaca precum secundele si secundele sa fie reci si absente. Insa eu nu ti-as fi permis asa cum nici timpul nu isi permite sa fie oprit...
Nu, tu nu existi. Intre imaginatie si constiinta, ai fost doar o legatura bolnava cat o linie trasata in nisip care a durat o secunda cat o eternitate. Te-ai spulberat, te-ai macinat si te-ai imprastiat in cele patru zari. Te-am cautat mereu cu privirea, dar nu aveam cum sa te gasesc, caci ai fost doar o himera. Tot ce imi amintea de tine era doar apusul pe care il privisem de atatea ori, apusul in care ziua se impreuna cu noaptea, iar Soarele se intalnea cu Luna. Mi-am reprosat tot ce am gresit, m-am mustrat aspru pentru fiecare secunda irosita, m-am mintit ca totul va fi bine, am vrut sa dispar si am regretat ca in timp ce cautam fericirea am uitat sa ma bucur.
Candva, timpul nu insemna nimic. De la rasarit la apus si de la prima stea a serii la prima raza de soare a diminetii totul era un simplu moment, un simplu loc, un simplu... nimic. Acum, timpul inseamna totul. Prima stea a serii nu mai poate lasa loc si primei raze de soare a diminetii pentru ca totul se misca intr-un anumit sens, asemeni timpului. Iar de acum ma misc si eu. Ma voi muta de pe Strada Apusului pe Strada Rasaritului...

vineri, 3 mai 2013

Diferit

Am trait intens atat de mult timp incat am murit incet pe dinauntru. M-am prins de atatea ori facand ce nu trebuia incat am uitat sa ma corectez si sa invat din greseli. Am auzit atatea minciuni frumoase incat mi s-au infundat urechile si mi s-a scarbit sufletul. Am vazut atata ipocrizie sincera incat mi s-a incetosat privirea si mi s-a stins compasiunea. Am imbratisat atatia maracini prietenosi incat mi s-a jupuit pielea si mi-au strapuns inima. Am inghitit atatea lacrimi amare incat s-au revarsat din stomac si au otravit totul in cale. Am sorbit atata iubire patimasa incat mi-am fript buzele si mi-am spart amintirile in cioburi taioase. Am iertat atat de multe greseli nevinovate incat am devenit cel mai pacatos om pe care il cunosc. Am mers atat de mult inainte incat m-am intors mereu de unde am plecat. Am dansat atat de mult ascuns in intuneric incat am inghetat in bezna si amorteala reflectoarelor.
Apoi mi-am luat sufletul, l-am stors in palme pana a plesnit, l-am lasat sa se scurga pe coala de hartie si am privit cum picaturile se prelingeau in litere. Am scris si m-am semnat. Dar intre a trimite ce am scris pe fereastra in ploaie sau intr-o cutie postala, mi-am dat seama ca s-a intamplat ceva. Apa, cand curge in tarana, se transforma in noroi. Este o uniune inevitabila intre fluid si solid. La fel se uneste si sufletul cu hartia... ajuns pe hartie, sufletul devine altceva. E tot suflet, dar parca altfel. Scrijelit si rasucit in litere, patat si intins pe hartie, frant si absorbit in fibre, el reuseste sa apara fluid ochilor care il citesc cu lacrimi ori zambete, sa sune solid in mintile care il descopera ingandurate ori distrate, sa lase o impresie puternica inimilor care il simt zdrobite ori intregite si sa se inalte demn deasupra furtunii de reactii pro sau contra.
Am mai sorbit o gura din cafeaua cu gust de pamant, dar a avut acelasi efect ca apa de ploaie – niciunul. Fara suflet, nimic nu are rost. Parca deja imi regretam decizia, dar era prea tarziu. Ironia vietii a fost mereu in conflict cu cinismul meu si atunci am realizat ca sufletul meu s-a unit cu un alt suflet ciopartit – acela al copacului care si-a dat viata pentru a deveni hartie. Eu am luat acea hartie si nu am tinut cont de durerea impregnata intre fibrele ei, ba chiar am adaugat mai multa si mai multa si mai multa pana cand hartia si cerneala impreuna au inceput sa planga, patandu-mi mainile cu sange albastru si bolborosind mustrari la adresa mea. Le-am facut legatura cu constiinta mea, caci aveau foarte multe sa isi povesteasca... dupa ce au inceput sa se consoleze reciproc, am iesit, am inchis usa si am aruncat cheia.
Acum nu mai aveam cum sa ma intorc. Era pentru prima oara in viata mea cand nu ma mai puteam intoarce de unde plecasem. Si tot pentru prima oara nu mai simteam ploaia rece pe pielea mea. O floare imi intindea mana sa dansez cu ea. Am vrut sa ii spun ca eu nu pot – nu mai puteam – dar ea mi-a zambit si m-a imbratisat. Am acceptat. Un pas stangaci, apoi unul ferm si hotarat, inca unul si inca unul pana cand, curand, totul a inceput sa se invarta in jurul nostru precum un carusel. Feeria de culori a primaverii, parfumul proaspat de ploaie si flori, aerul racoros si revigorant de inceput de sezon, toate erau acolo si nimanui nu-i pasa de ele. Pentru o clipa nu mi-a pasat nici mie. Apoi am privit floarea in ochi si am vazut ca era fericita. Dar era fericita pentru ca ma facea fericit...
Am ramas fara cuvinte. Din tot ceea ce insirasem vreodata in litere sau inganasem in sunete, nu mai puteam reda nimic. Absolut nimic! Nu imi venea sa cred ca asa ceva era posibil si totusi se intampla, iar eu eram in mijlocul actiunii. M-am gandit instantaneu ca putea fi un vis. Daca era, ar fi fost cel mai frumos vis urat dintre toate. Stiam ca nimeni nu ar fi inteles, dar oamenii oricum nu inteleg durerea altora. In cel mai bun caz isi exprima compasiunea, dar critica si eticheteaza chiar si cel mai simplu gest. Si poate ca alta data mi-as fi dorit sa aud cuvinte frumoase, dar pe masura ce am trecut prin viata am invatat ca nu cuvintele frumoase denota inteligenta, empatie ori chiar iubire... cuvintele frumoase au aceeasi valoare ca florile – le admiri, le mirosi, te imbata cu parfumul si culorile lor, apoi se ofilesc, se usuca si dispar.
Intre timp a disparut si floarea mea. Dar nu am ramas singur si nici magia nu s-a mai destramat, ca in alte dati. Am cules de pe jos cateva petale si le-am ridicat sa le simt aroma. O raza de soare isi facuse loc printre nori, iar sclipirea ei facea petalele sa straluceasca incredibil. Le-am suflat apoi in vant, iar vantul le-a purtat spre orizont. Am stiut atunci ca nu erau simple petale si ca le voi revedea candva, sub o forma sau alta. Si asa a si fost. Acum e un nou inceput, iar eu ti-am intins mana si te-am invitat la dans. Accepti?