joi, 31 ianuarie 2013

Incomparabil


Am sa strang toate sarutarile tale
Si am sa le cuprind cu multe-mbratisari.
Am sa pun un vis frumos in perna moale
Sa il gasesti si sa te poarte peste mari.

Intre curcubee si raze de soare
Am sa te astept c-un buchet mare de flori,
Dar toate florile din lumea cea mare
Ar fi nimic fata de-ai tai doi ochisori.

Si dac-as strange din inima ta mare
Iubirea arzatoare ce imi da fiori
As cumpara toata lumea asta mare
Si i-as imbogati pe ai ei vanzatori...

Insa nu e cantar ori masuratoare
Sa te-ajute ca iubirea sa o masori,
Fiindca stii? fericirea cea mai mare
O simt doar in alor tale brate stransori!

Sa mai stii ca bucuria cea mai mare
O simt in alor tale buze sarutari,
Si nimic nu are mai multa culoare
Decat raiul din ochii tai stralucitori.

Parfumul tau cu aroma-mbietoare
E dovada ca tu din paradis cobori
Pentru ca in a ta dulce-mbratisare
Sa ma porti printre stele, sa fim calatori...

Tot ce imi doresc cel mai mult si mai tare
Este sa fim ca intr-un film, simpli actori,
Si sa ne jucam perfect rolul cel mare
Impreuna pan’ la sfarsitul zilelor.

marți, 29 ianuarie 2013

Lucrare de Control

Vineri seara. Aceeasi aula monotona, aceeasi conferinta plictisitoare despre rezultatele companiei, aceleasi discursuri retorice, aceleasi chipuri obosite si absolut totul parea la fel. De un an de zile, Adrianei ii parea ca traieste aceeasi saptamana la infinit, zi dupa zi, ora dupa ora, secunda dupa secunda. Chiar si fotocopiatorul se strica in fiecare miercuri la ora 14:45, cu 15 minute inainte sa inceapa pauza, exact cat domnul de la departamentul tehnic sa vina si sa vada care e problema si sa spuna apoi ca se va intoarce dupa ce se termina pauza, desi miercurea era ziua in care toti colegii aveau nevoie sa copieze documentele si situatiile la care lucrau.
In fata ei, la pupitru, vorbea un domn intre varste, cu ochelari, inceput de chelie si un zambet sinistru. Nu stia daca ii starneste rasul ori teama; il studia cu atentie si incerca sa descifreze mimica lui, cautand sensuri ascunse in gesturile si expresiile lui. Discursul era acelasi ca la toti ceilalti oratori: „lucram intr-o companie eficienta, puternica, iar rezultatele noastre trebuie sa fie pe masura”. O pufnea rasul la gandul ca toti acei oameni erau simple portavoci care transmiteau doar cuvintele organizatorilor si sefilor de departamente si isi multumea singura ca nu se pusese in situatia penibila de a fi in locul lor si de a se adresa atat de mecanic colegilor ei.
„Va recomand o idee simpla, de-a dreptul nostalgica” – fraza aceasta ii capta intreaga atentie Adrianei. Mai auzise pana atunci recomandari, dar toate sunau la fel: „munciti, munciti, munciti”. Aceasta insa continua altfel: „luati o foaie de hartie si scrieti titlul << Lucrare de Control >> apoi incepeti sa insirati cerintele postului pe care lucrati si vedeti cate dintre ele ati rezolvat deja si cat de eficient; stiu ca sintagma va sperie, dar este un exercitiu simplu si nevinovat”. Dintr-odata, Adriana se panica. Ultima oara cand facuse o evaluare, nu fusese deloc multumita de rezultate. Iar ultima hartie pe care scrisese ceva fusese biletul de adio lasat pe bordul acelei masini...
O avalansa de ganduri si amintiri ii ravasi mintea. Isi amintea cum, cu ani in urma, abandonase o masina in padure, iar in interiorul ei, singurul om pe care il detestase atat de mult, incat simpla rostire a numelui lui ii provoca repulsie. Era o scena clasica: masina rosie, lasata cu motorul pornit si cheile in contact, farurile aprinse si portierele descuiate. Vazuse asta intr-un film si de atunci devenise planul perfect pentru a scapa de monstrul care o teroriza in fiecare noapte. Il abandonase in portbagajul masinii, cu ochii reci si goi, fara suflare.
Isi aminti apoi biletul pe care il scrisese: „Imi pare rau, nu am mai putut suporta acest om. Odata cu el trebuie sa dispar si eu, sa fiu sigura ca nimeni nu va trebui sa afle si suporte povara chinurilor mele”. Se intreba daca intr-adevar vechea „ea” disparuse, caci ii parea ca avalansa aceea de amintiri si ganduri era tocmai semnul ca nu va scapa niciodata de cosmarurile ei. Isi schimbase identitatea si infatisarea, trecuse prin numeroase tratamente si sedinte de terapie, credea ca daduse totul uitarii, insa acum toata munca ei parea in zadar. Traind printre oamenii-masini, crezuse ca va putea deveni la fel ca ei. Se inselase...
Fara sa realizeze, scrijelea cu pixul foaia de hartie din fata ei, incercand cumva sa acopere amintirile, gandurile, adevarul. Ani de zile invatase sa il imbratiseze si sa il cosmetizeze, iar acum adevarul era noul ei demon – unul mai rau decat omul care o chinuise ani de zile pana sa ii ia viata in acea noapte teribila de noiembrie. Isi amintea perfect fosnetul covorului de frunze, lumina lunii printre crengile pe jumatate dezbracate de frunze, apoi clipocitul cristalin al apei reci a lacului. Acolo isi spalase hainele si mainile de sange si sufletul de pacate, gandind ca isi va pierde mai mult decat urmele si va porni o viata noua pe malul opus al lacului. Si pana in acel moment, ii iesise destul de bine...
Singurul ei prieten fusese un prieten imaginar. Il denumise generic „Tu”, ca sa nu para ca vorbeste singura atunci cand i se adresa. Dar chiar si el o abandonase intr-o zi. Ii spusese ca ar vrea sa il scoata din imaginatia ei si sa il transforme in realitate, caci el era singurul care o intelegea, insa raspunsul lui a fost pe masura: „ceea ce vrei tu este imposibil; in lumea mea totul este mai frumos decat in realitatea ta, de ce as vrea sa abandonez un loc atat de frumos pentru oamenii tai rai si greu de impresionat?”
Acum mai mult ca niciodata intelegea sensul acelor cuvinte, realizand ca ea insasi devenise unul dintre acei oameni „rai si greu de impresionat”. Era rea pentru ca nu lasa pe nimeni sa se apropie de ea si ar fi facut orice pentru ca ceilalti sa pastreze distanta. O deranja indiscretia lor si avea mereu impresia ca ei o suspecteaza de ceva si o interogheaza pentru a se apropia mai mult de tinta acuzatiilor lor. Si era greu de impresionat pentru ca nu mai zambea nici macar atunci cand un copil ii zambea sincer. Nu mai observa trecerea anotimpurilor ori oamenii care calatoreau alaturi de ea in metrou, in fiecare zi. Traia mereu aceleasi momente, in special de cand se angajase in compania multi-nationala in care toti pareau atat de fericiti sa lucreze...
Credea ca stie totul si ca le-a vazut si trait pe toate. In lungile nopti in care nu putea dormi, isi pierdea timpul vizionand filmele si incercand sa ghiceasca replicile actorilor si firul actiunii. Nu era prea departe de adevar atunci cand gresea, iar asta o facea sa aiba si mai multa incredere in ea. Stia ca scrisese scenariul crimei perfecte si scapase cu asta, dar ceea ce nu stiuse vreodata era ca tocmai constiinta ei se va revolta...
Privi inca o data foaia de hartie din fata ei. „Lucrare de Control” – titlul mare, scris in partea de sus a paginii, apoi cateva mazgalituri care semanau cu niste spini si inspre subsolul paginii, o pata mare de cerneala. Rupsese varful pixului si era plina de cerneala pe maini. Inchise ochii si se trezi in padure, cu mainile manjite de sange uscat si lipicios si acel miros specific de fier. Plangea si alerga catre lac, dar lacul parea ca fuge de ea. Insa nu era lacul cel care fugea, ci fericirea ei... fara sa realizeze, ramasese captiva in trecut.
Isi reveni brusc, isi sterse lacrimile discrete din coltul ochilor si se furisa la baie. Se spala pe maini si pe fata, stricandu-si machiajul atent realizat. Il refacu neglijent din doua miscari, apoi se grabi sa paraseasca cladirea. In fata usii, se opri putin, ezitand sa plece. Se mintea din nou si oricat de mult le-ar place oamenilor sa minta, nu suporta sa fie mintiti...

luni, 21 ianuarie 2013

Golanul

Intr-o seara, un autobuz strabatea orasul la ora de varf. Masini, claxoane, semafoare, forfota mare, iar in autobuz – plin de lume. Printre oameni, un pusti imbracat in haine colorate, cu ochii mari si nasul pistruiat, se holba la ceilalti cu teama. Apoi privea fiecare statie cand oprea autobuzul, analiza fiecare calator care urca si revenea la cei care erau deja in autobuz.
La un moment dat, pustiul observa in mainile cuiva un telefon mobil care ii atrase atentia. Nu era sofisticat ori scump, dar avea lipit un abtibild deasupra ecranului, acolo unde ar fi trebuit sa fie inscriptionata firma producatoare a aparatului. Tanarul citi cuvantul de pe abtibild si incepu sa analizeze, curios, aparatul. „Stiu modelul asta” – isi spuse in gand. Apoi, analizand cu atentie, isi aminti firma producatoare, exclamandu-i numele in gand, insa pana sa se bucure de „constatare”, se gandi ca nu analizase si proprietarul aparatului. „E o fata!” – exclama din nou in gand, vazand ca mainile care tineau aparatul apartineau unei fete blonde.
Fata statea cu fata spre usa, tinand o geanta mare rezemata de piciorul drept. Se juca pe telefon fara sa bage in seama oamenii din jurul ei. Astfel, nu putea observa cum pustiul o privea insistent, cu gura cascata si ochii mari. Insa usa autobuzului care se deschise intrerupse brusc admiratia pustiului, caci el isi aminti sa analizeze statia si calatorii care urcau in autobuz.
Cand isi intoarse privirea la fata blonda, observa ca vorbea la telefon, nu se mai juca. Incerca sa inteleaga ce spunea, dar nu putea citi pe buze, fata vorbea incet si zgomotul era prea mare. Dupa ce termina convorbirea, blonda incepu sa traga geanta mare spre usa. Pustiul isi spuse ca trebuie sa o ajute, asa ca isi facu loc printre calatorii indignati de lipsa lui de maniere si se opri zambind langa fata. Intinse mana sa ii ia geanta si ii spuse cu un ranjet plin de mandrie:
- Permite-mi sa te ajut, te rog!
- Stai linistit, ma descurc – raspunse blonda.
- Dar te rog, nu se cade sa cari o geanta atat de...
Fraza ii fu intrerupta de o voce severa si nervoasa:
- Ce faci, ma, golane!? Te dai la fiica’mea?
Tanarul, vizibil stanjenit, se inrosi instant la fata si baigui cateva cuvinte:
- Nu, domnule... va rog... sa ma scuzati, incercam doar... doar sa o ajut... cu geanta... stiti, e grea si nu se cade...
- Lasa, ba – raspunse tatal fetei, acum in spatele acesteia – ca va stiu eu pe voi, astia, golanii din ziua de azi. Va cautati tot soiul de pretexte si „da sa te ajut cu geanta, da sa te duc acasa, da si mie numarul tau, da si mie aidiul tau, da si mie un pupic” si gata... pana sa isi dea seama bietele fete, le-ati sucit mintile. Vezi de treaba ta, ca are cine sa o ajute!
- Va rog, nu am vrut decat sa o ajut, permiteti-mi sa va demonstrez.
Si spunand acestea, apuca geanta, astepta sa se deschida usa, apoi cobori. In spatele lui cobori fata si dupa inca doi calatori aparu si tatal ei. Era un barbat inalt, semet, cu parul grizonat si mustata, avand o privire patrunzatoare. Se uita incruntat la baiat, apoi ii spuse:
- Daca tot ai vrut sa fii galant ia, hai, ajuta-ne sa ajungem pana la bloc, e la doua strazi distanta de aici. Tu duci geanta, eu duc sacosele astea doua si Maria o sa mearga intre noi, sa nu iti treaca vreo nastrusnicie prin cap!
- Desigur, domnule... cu cea mai mare placere – raspunse baiatul cu voce tremuranda.
Isi arunca o privire spre fata: zambea, ceea ce insemna ceva de bine, in opinia lui. Atunci insa isi dadu seama ca mai mult decat atractia pentru fata resimtea atractia gravitationala, care tragea de geanta din mana lui cu cateva kilograme spre sol, iar el tocmai se angajase sa o care pe o distanta considerabila. „Bravo, geniule!” – isi spuse in gand, pastrand totusi speranta ca va merita efortul.
- V-ati mutat recent? incerca el sa faca primul pas pentru a sparge tacerea.
Pentru cateva secunde nu primi niciun raspuns, apoi auzi cum tatal fetei isi drege vocea si ii raspunde:
- De ce, n-ai vrea sa te muti si tu cu noi, cumva? Vezi de treaba ta, pustiulica, daca ai vrut sa fii cavaler nu te apuca sa pui intrebari indiscrete.
- Imi cer scuze, voiam doar... sa fac conversatie – se scuza pustiul, din nou stanjenit.
Fata chicotea. Il privi, apoi cu un zambet larg il intreba:
- Mergeai departe? Ca nu as vrea sa te retin si sa te astepte cineva pe undeva....
Baiatul se aprinse si mai tare in obraji si inghiti in sec, apoi raspunse:
- Pai... mergeam... adica nu! Coboram la urmatoarea statie, mergeam acasa.
- I’auzi – spuse fata – stai aproape... ce dragut!
- Da – adauga tatal – ce bine ca o sa scapi repede, sa te duci in treaba ta.
Pustiul, pus in fata „asaltului”, incerca sa isi caute scuze si explicatii:
- Nu e nimic... adica... daca nu puteam sta, nu ma ofeream sa va ajut. Si apoi, placerea este de partea mea – spuse zambind catre fata.
- Si cum te cheama, ma, pustiulica? intreba tatal.
- Radu, dar prietenii imi spun Rad – adauga facandu-i cu ochiul fetei, stiind ca ar putea fi o „informatie utila”.
Tatal privi suspect:
- Bine, ma, Radule, si ce cautai tu in autobuz la ora asta? De unde vii?
Incoltit, tanarul incepu sa caute repede un raspuns. Se gandi la meditatii, dar realiza ca nu are niciun obiect de studiu la el. Regreta acum ca isi lasase rucsacul acasa, insa nu avusese de unde sa stie ce il astepta. Asa ca se gandi la un pretext generic:
- Pai... aaa... am fost la un prieten, avea o problema cu... calculatorul... si m-a rugat sa il ajut. Si stiti cum e, am mai stat si noi de vorba... si asta a fost, timpul a trecut repede.
- Bine, ma, daca zici tu... asa o fi – raspunse omul, cu spranceana ridicata. Hai ca am ajuns, asta e blocul. De aici ne descurcam si singuri. Maria – se intoarse catre fata – ia-ti „la revedere” si hai sa urcam in casa.
Maria ii zambi baiatului si ii spuse:
- Rad zici, a? Multumesc pentru ajutor, noapte buna. Ii facu si ea cu ochiul, apoi se intoarse catre tatal ei pana ca baiatul sa apuce sa inteleaga ceva.
- Nnn... noapte buna, Maria! Noapte buna, domnule! spuse timid, retragandu-se.
- Noapte buna, ma, Radule! Si alta data fi mai atent cand te dai la fete!
Dar pustiul nu mai auzea. Se indrepta vesel inapoi spre statia de autobuz, incantat de noua lui cunostinta. Nu realiza cand ajunse acasa si cum, iar in somn o visa pe fata cea blonda din autobuz. A doua zi, de dimineata, isi aminti din nou de ea si zambi. Ii paru rau ca nu apucase sa schimbe mai multe vorbe cu ea, dar spera ca se vor mai intalni, daca tot stateau aproape. Porni apoi calculatorul si verificandu-si corespondenta electronica, gasi o solicitare noua de prietenie pe site-ul de socializare pe care era inscris. O domnisoara blonda, pe nume Maria, voia sa fie „prietena cu Radu Rad”. Zambi din nou...

vineri, 18 ianuarie 2013

Ochii Ei

Intr-o seara friguroasa de iarna, un tanar se plimba pe strazi micute si intortocheate. Ceata imbraca intr-o mantie vaporoasa totul in jur, iar vantul scutura de zapada abia topita crengile copacilor. Timpul parea ca inghetase si el, caci intunericul pusese stapanire pe cer de ceva vreme, insa luna nu se intrezarea prin ceata densa si norii trecatori. Din cand in cand, farurile unei masini indrazneau sa patrunda prin ceata si sa proiecteze jocuri curioase de lumini pe peretii reci si murdari ai cladirilor. Insa tanarul continua sa paseasca hotarat catre destinatia lui.
La un moment dat drumul se deschise si in fata tanarului aparu o piata. Un rond, cladiri iluminate, cativa oameni grabiti si vantul animau peisajul rece. In fata acestui loc, tanarul se opri putin, ezitand. Cauta din priviri un loc, un spatiu din care sa stea si sa priveasca. Isi imagina ca s-ar putea ascunde in mijlocul trecatorilor ca sa ii studieze, insa gandul ca le-ar putea stanjeni circulatia il facu sa isi aleaga un loc unde toata lumea statea si astepta: statia de autobuz. Se indrepta cu pasi mari, grabiti, spre statie si se opri langa un morman de zapada plina de apa si noroi. Se intreba cate lucruri ar fi putut povesti zapada aceea daca ar fi avut constiinta, insa atentia ii fu atrasa apoi de autobuzul care tocmai oprea in statie.
Autobuzul ar fi avut mult mai multe povesti de spus despre toti cei pe care ii purtase in drumurile lui, catre locul de munca, catre scoala, liceu, facultate, catre piata ori chiar catre spital... catre vise ori catre dezamagiri... si toate povestile acelor oameni ar fi fost stranse intre usile, peretii si geamurile autobuzului, scrise pe scaune, pe bare ori pe podea, pe rotile care imbratisau constant asfaltul ori pe geamurile care se scaldau in razele soarelui, stropii de ploaie si fulgii de zapada.
Sirul de ganduri si povesti se intrerupse brusc. Din departare se auzeau pasi apropiindu-se. Pareau la fel de grabiti si hotarati ca si pasii tanarului, iar asta ii atrase atentia. Toti cei care trecusera pe acolo erau grabiti, frigul si oboseala ii impingeau sa ajunga mai repede acasa ori macar la adapost. Insa pasii aceia care se auzeau acum aveau alta rezonanta, pareau mult mai determinati. Privi atent in jur: autobuzul plecase de mult, doua persoane asteptau sa vina altul iar in rest, totul parea la fel ca si pana atunci. Numai pasii continuau sa se apropie.
Intoarse privirea in directia din care se auzeau pasii. De dupa colt aparu o domnisoara. Micuta, imbracata gros si cu un fular infasurat in jurul gatului, fata se indrepta hotarata spre tanar. De cum il zari, un zambet larg ii aparu pe buze. Usor mirat, tanarul zambi si el si porni in directia ei. Isi alunga din minte orice gand, oricum erau inutile toate. Isi fixa privirea asupra ei, dar nu reusi sa observe nimic altceva decat ochii ei. Caprui, mari si vioi, il priveau cu o caldura cum nu mai intalnise pana atunci in nicio privire. Se opri in fata ei, se apleca si amandoi isi unira trupurile intr-o imbratisare lunga urmata de un sarut tandru.
Emotiile momentului insotite de buzele ei atat de dulci si moi facura inima tanarului sa bata atat de repede si puternic, incat simtea ca ii iese din piept. Nu ii venea sa creada ca se afla acolo, in bratele ei, in fata ei, in fata ochilor ei plini de caldura si blandete... credea ca viseaza, iar zambetul ei era – de fapt – al lui si buzele ei moi care il sarutau erau doar o iluzie. Insa ea il lua de mana si il readuse la realitate: nu visa, chiar era acolo, alaturi de ea. Si in vreme ce el era destul de confuz, ea parea sigura si hotarata.
Pornira impreuna intr-o plimbare lunga prin labirintul de strazi. Nu conta incotro se indreptau, nu contau nici macar frigul, vantul si ceata... tot ce conta era ca se plimbau impreuna. Isi povesteau diverse, zambind larg si privindu-se cu afectiune, fericiti ca erau impreuna. Nu i-ar fi putut distrage nimic si nimeni. In fond, cum s-ar fi putut desparti? Aveau langa ei – fiecare – tot ce isi dorisera, iar restul nu conta. Iar in timp ce ea zambea si povestea, el nu isi putea dezlipi privirea de pe ochii ei...

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Nu Eu, Ci Tu


„Esti minunat” – asa mi-ai spus
Dar eu nu stiam ce sa spun...
„Iti inchipui” – am presupus
Nu as putea fi atat de bun...

Apoi m-am gandit la tine,
Oare ce-ai vazut la mine?
Si m-am intrebat „cum, de ce?”
Mi-am zis ca poate va trece...

Insa mi-au venit in minte
Clipele in care zambeam
Au fost clipe fericite,
Posibile – nu le credeam...

Si nu stiu cum sa dovedesc,
Nu vreau sa te dezamagesc,
Doar ca raspunsul meu e „nu”,
Nu eu sunt minunat, ci tu!

Observ mirarea, dar sa stii
Ai avut mereu un atu
De zambetul de zi cu zi
Nu eu sunt vinovat, ci tu!

Pentru ca de cand te cunosc
In fiecare zi zambesc
Si crede-ma, chiar stiu ce spun
Nu eu sunt motivul, ci tu!

vineri, 11 ianuarie 2013

Despre Oameni

„Ignoranta naste monstri.” Si nu este doar un simplu citat, ci adevarul. Oamenii din Romania s-au obisnuit de mult sa fie in afara tiparelor civilizatiei. In primii ani de dupa Hristos, romanii au abandonat Dacia pentru ca se afla la marginea imperiului si astfel devenise o corvoada. Apoi, pe la 1300, vest-europenii sarbatoreau cate o suta, doua sau chiar trei sute de ani de la fondarea primelor universitati in vreme ce romanii se bateau cu pietre la Posada (in Romania, primele institutii de invatamant superior au aparut abia in secolul al XVI-lea). In secolul al XVII-lea, Oltenia intra sub stapanirea imperiului habsburgic, sub care a ramas doar 20 ani, cand austriecii au realizat ca este imposibila coabitarea. Iar astazi ne aflam la marginea Uniunii Europene (atat la propriu, cat si la figurat).
In primul rand... avem problema mass-mediei. Mass-media timpurilor moderne s-a indepartat total de la scopul intial – acela de a informa lumea. A devenit cel mai dur critic, cel mai important formator de opinii si – regretabil – una dintre principalele surse de educatie pentru oameni. Astfel, oamenii care se uita la televizor ajung sa se certe efectiv pe temele prezentate si dezbatute. Asta in timp ce aceia care apar in emisiuni sunt cei mai aprigi dusmani in fata camerelor si cei mai buni prieteni in spatele lor. Insa pentru spectacol, ce nu face omul...
In al doilea rand, avem tot problema mass-mediei, dar raportata la cei care sunt dependenti de ea. Astfel, unii oameni petrec jumatati de zile in fata televizorului ori cu ziarul in fata si celelalte jumatati de zile pe la colturi, discutand despre informatiile din ziare sau emisiuni. Si nu ar fi atat de grav daca ar discuta despre politica, horoscop, pseudo-vedete si divorturile, casatoriile, logodnele si afacerile lor. Insa ceea ce este cu adevarat grav este ca oamenii au inceput sa devina violenti, sa se urasca... De la protestele din strada izbucnite la indemnele politicienilor pana la huiduielile de la nunti si chiar inmormantari, romanii s-au lasat influentati de catre mass-media si mogulii-papusari care o instrumenteaza.
Atunci cand cineva se plange de situatiile din Romania, este trimis sa isi aleaga alta tara in care sa locuiasca. Cand cineva face ceva, este prea putin pe langa cat pot strica ceilalti. Iar cei care nu se regasesc in aceste doua cateogorii se regasesc in cea de-a treia, a celor multi si ignoranti, care fie se multumesc sa traiasca asa cum pot, fie se simt chiar bine in ignoranta lor si o considera absolut corecta. Din nou, nu ar fi grav daca generatiile viitoare, copiii de astazi, nu ar prelua aceste tipare... insa aceasta este educatia pe care o primesc ei de la noi.
Exista oameni in aceasta tara care cred ca le stiu pe toate. Nu doar cei care apar la televizor sau pe internet spunand verzi si uscate despre altii, dar ignorand propriile defecte, ci si cei ca mine si ca voi, care ii arata cu degetul pe altii fara sa constientizeze (sau sa admita, in caz ca realizeaza) propriile defecte. Astfel, ne trezim ca suntem oameni „superiori”, care habar nu au cine si cum suntem ori ce probleme avem, dar isi permit sa ne dea sfaturi ori sa ne critice. Si desi se spune sa nu judecam cartile dupa coperti, facem asta in mod constant, fara remuscari.
Un alt gen de oameni superiori se gaseste printre cei care se plimba zi de zi prin teritoriu. Cel mai bun exemplu: domnisoarele pe care le gasiti in fiecare zi in mall-uri. Se suie in tramvai (de cele mai multe ori fara a plati contravaloarea calatoriei), coboara la usa mall-ului si dupa ce intra pe acea usa, se transforma radical – isi iau mersul de felina pe tocuri, o privire plina de aroganta si dispret fata de orice fiinta inferioara lor, isi aplica o tona de machiaj (eventual din mers, ca poate se grabesc), isi agata poseta la cot, isi tin telefonul de ultima generatie in mana (poate si aparatul foto, daca il au la ele) ori tableta si se opresc la prima cafenea de fite pe care o gasesc in raza vizuala, unde lancezesc cu o cafea si toate obiectele de valoare pe masa, asteptand sa fie observate de cine stie care Fat-Frumos. Desigur, imaginea aceasta este valabila si pentru domni, cu exceptia ca dumnealor nu isi aplica machiaj, ci mai degraba steroizi si in loc sa circule cu tramvaiul, circula cu masinile in ale caror rezervoare pun benzina cu cate 10-15 lei si in mare parte acele masini sunt poate mai scumpe si mai luxoase chiar decat casele in care proprietarii locuiesc (asta in caz ca le apartin, pentru ca de cele mai multe ori sunt imprumutate ori poate chiar furate), asteptand sa plimbe acasa domnisoarele dornice de aventuri. Evident, toate aceste caractere influenteaza copiii, despre care nu se stie de ce au acces in mall-uri. Cu siguranta nu au ce exemple bune sa vada, pentru ca cei mai multi afiseaza acelasi comportament ca si cei mentionati, cu exceptia ca pentru minori, consumul de alcool si tutun este interzis, dar extrem de practicat. Din nou, o foarte buna educatie oferita generatiilor viitoare. Mai ales pentru sanatatea lor...
Sper ca cei care au avut rabdarea ori curiozitatea sa citeasca aceste randuri sa fi inteles macar partial ceea ce am vrut sa transmit: aceste atitudini sunt total nocive si trebuie reduse cat mai mult. Mesajul nu este ca ar trebui sa radem si sa criticam, ci ar trebui sa combatem si sa neutralizam. Daca am reusi sa dam altora exemple si alternative, poate ca lumea ar deveni un loc mai bun. Dar pana atunci trebuie sa invatam sa avem ambitia de a fi mai buni si sa nu renuntam la primul obstacol intalnit...

luni, 7 ianuarie 2013

Joc Dificil

Poezie de soapte si strigate se asterne peste mucegaiul inflorit al ferestrei. Inauntru, cateva molii acopera cu aripile lor sticla imbacsita, absorbind si mai mult din lumina care oricum patrunde cu greu. Ciudat loc si-au gasit furnicile pentru a se razboi, chiar in apa scursa dedesubtul ferestrei. De sus, din colt, paianjenii privesc cu jind: nu se vor putea bucura de victime... Candva, un panou pus la intrare avertiza pe oricine ar fi vrut sa treaca pragul: „Bun venit in haos!”, ca si cum ar fi fost o placere. Unii radeau la vederea lui, altii se incruntau, dar cei mai multi ocoleau locul. Acum panoul lipseste, dar nici oamenii nu se incumeta sa intre. Nu ca ar avea loc, caci fereastra nu este singurul loc plin de activitate aici.
Orologiul bate ca nebunul ceas dupa ceas, dar limbile lui se invart in sens invers, cucul nu mai vrea sa iasa si pendulele se lovesc intre ele asemeni celor ale lui Newton. In oglinda din fata lui plutesc zeci, sute de ceasuri si pendule, toate invartindu-se in sens invers, ticaind si sunand infernal, lovindu-se de sticla si ricosand in toate directiile inapoi in oglinda. Un candelabru imens se stinge si se aprinde ritmic, imitand ziua si noaptea in functie de bataile ceasurilor. In jurul lui, mustele roiesc pe orbite, ciocnindu-se incontinuu. Printre ornamentele lunguiete si luminoase falfaie energic alte molii, atrase de jocul de lumini. Apoi, orbite de lumina si ametite de incrancenare, moliile si mustele se intalnesc pe podea, intr-un ultim tango...
Cartile aterizeaza si decoleaza de pe rafturile din biblioteca. Fiecare cursa duce catre lumile si aventurile descrise in paginile lor. Aglomeratie mare, caci in fiecare minut aterizeaza sau decoleaza cate o carte. Iar in zborul lor, cartile se pierd prin aer si apar de nicaieri pentru a ateriza. Dintr-o cutie de sub biblioteca, insa, cateva fotografii se revolta. Ar vrea sa zboare si ele, dar nu le deschide nimeni capacul si astfel raman captive. In fata lor, creioanele se bat intre ele pentru a afla care are varful mai tare. Lemnul si  grafitul zac marturie luptelor inversunate, acoperind podeaua putrezita si roasa de sobolani, care s-au ascuns in gaurile din peretii crapati si stacojii. Iar din crapaturile peretilor, miriapode si carii ies pe fuga pentru a devora cu lacomie bucatile de lemn...
O calimara isi varsa lacrimile pe masa. Hartia se ineaca din cauza licorii colorate si balteste precum victima unei crime in propriul sange. Cateva muste inspecteaza, curioase, locul. Studiaza lichidul scurs si hartia patata, apoi zboara, se invart in aer cateva secunde si revin ca si cum au descoperit detalii care le scapasera. Cateva coperti vechi si scorojite imbraca hartii galbene si uitate. Intre ele se ascunde cheia enigmei, elucidarea tuturor misterelor, solutia tuturor problemelor, raspunsul tuturor intrebarilor. Insa hartiile isi iau si ele zborul si nu vor sa isi dezvaluie continutul. Mai degraba s-ar transforma in cenusa decat in povesti de audienta larga...
Acum totul este clar: aici era, de fapt, un suflet si viata lui. Jocul s-a terminat, enigma a fost rezolvata. Dar ce farmec mai au lucrurile? Ce mai e de facut acum? Un nou joc? Bucuria victoriei? Alt joc? Ori alta ocupatie? Sfarsitul inseamna un nou inceput. Doar ca noul inceput va fi diferit. Nu va mai exista niciun panou, niciun avertisment, nicio cheie, nicio elucidare, niciun ajutor oferit gratuit. Fiecare va alege dificultatea pe care o prefera si va juca ori va renunta. Dar va fi un joc dificil...

marți, 1 ianuarie 2013

2013

La multi ani si bine v-am gasit pe anul asta! Sper ca l-ati inceput asa cum v-ati dorit si ca il veti continua asa cum va doriti. Cat despre mine, nu imi sta bine sa va povestesc, dar momentan e bine. Si daca va intrebati de ce scriu pe blog in loc sa petrec... ei bine, e doar prima zi din an, nu neaparat si cea mai speciala. Si apoi, de ce sa ratez ocazia de a va transmite cate ceva?
In primul rand... nu sunt un mare fan al „Revelionului”. Desigur, este o buna ocazie de a aniversa toate evenimentele din anul precedent si de a pune bazele planurilor pentru anul care vine. Insa nu putini sunt cei care regreta multe evenimente din anul trecut si fac previziuni sumbre pentru anul care vine. Asa ca... ce a fost, a fost, ce va fi, va fi.
Dar ce va fi? Pai, in primul rand, mancare si bautura. Atat de multe incat bietii pofticiosi, dar si credinciosii care au tinut post ajung pe la spitale cu diverse probleme datorate excesului de mancare sau alcool. Asta intr-un caz mai fericit, pentru ca altii se suie la volan si pot ajunge... ei bine, sa nu incepem anul cu astfel de idei. Dupa mancare si bautura, artificiile si petardele. Scopul lor este de a speria ghinionul si spiritele rele, cica. Noaptea de revelion este – probabil – singura in care bubuie si altceva cu exceptia prostiei. Mda, zisesem ca nu incepem anul cu astfel de idei...
Eu sper ca anul asta sa fie ce a fost 2012, dar cu plus in fata, nu cu minus. Ca in 2012 am avut prea multe crize, financiare, politice, sociale si de toate felurile, ca sa nu mai vorbim de scumpiri, sfarsiturile lumii, vinerile negre si toate celelalte tepe care s-au trambitat la tembelizor. Adica... daca tot prostim poporul, macar sa il mai si indulcim, sa nu moara chiar toti lacheii credinciosi ai sistemului care inca mai spera la schimbare. In fond, Romania a devenit Tara Minunilor, ca ne minunam de orice, numai de ce trebuie nu... asa ca de ce nu am putea avea si niste minuni reale, chiar daca nu ar tine mult? O fi chiar atat de dificil?
Sa mai fie si niste vesti bune! Si niste bucurii. Sa ne bucuram mai mult de oamenii din preajma noastra, chiar daca nu sunt toti ceea ce par. Sa ne bucuram de toate lucrurile marunte a caror importanta o uitam si ne amintim de ele doar de sarbatori, ca uite asa ajungem sa dam cadouri doar de Craciun, sa iubim doar de Valentine’s Day, sa apreciem femeile doar de 1 si 8 martie, sa mergem la biserica doar de Paste si sa facem fapte bune doar in post... de ce sa nu facem si invers? Sa fim noi minunea de care avem nevoie si astfel sa ne indulcim existenta.
Acum sa nu va mire ca poate m-a lovit optimismul... nu am baut indeajuns incat sa ii cad prada total si oricum nu ma va convinge niciodata pe deplin. Dar uneori mai e nevoie si de ambitie si vointa sa faci lucrurile pe care ti le propui. Si daca cineva, macar o singura persoana imi va urma exemplul, misiunea mea a fost mai mult decat indeplinita. Acestea fiind spuse... omul vine, dar mai si pleaca. Va urez inca o data la multi ani si va mai astept pe aici!