joi, 27 decembrie 2012

Ghinionistul

Sala de clasa, ora de matematica. Profesorul explica pe un ton grav cum matematica este stiinta fundamentala a omenirii, iar importanta ei este indubitabila. Elevii, plictisiti si somnorosi, incearca sa tina pasul. Desigur, nu toti. Unii sunt preocupati de caii verzi de pe pereti, altii de petele de cerneala de pe banci, altii de gaurile din podea, ba chiar cativa au descoperit paianjenul care coboara incet, pe firul invizibil, din plafon. Activitati extrem de productive, de altfel...
- Si dupa cum spuneam – continua profesorul – matematica este baza tuturor stiintelor, astfel incat orele noastre vor avea prioritatea maxima in orarul vostru, indiferent de volumul de munca pentru alte materii. S-a inteles?
Un murmur aprobator rasuna in clasa. Profesorul isi arunca privirea printre elevii plictisiti si se opri dintr-odata asupra unuia:
- Popescu! Ia spune-mi tu, care este importanta matematicii pentru un visator ca tine?
Elevii izbucnira in hohote de ras. Popescu, vizibil stanjenit de moment, raspunse cu un glas tremurand:
- Pai... dupa cum ati spus si dumneavoastra, domnule profesor... matematica este baza tuturor stiintelor... fara ea nu putem face calcule precise care sunt necesare in problemele specifice domeniilor respective.
- Bravo, Popescule! Ti-ai invatat poezia. Acum treci la tabla, am o... „problema specifica” pentru tine.
Si intr-adevar, ii ceru sa rezolve un exercitiu complicat. Elevul se chinui cateva minute, iar dupa ce scrisese pe doua table, ceru confirmarea profesorului care il privea tacut, asteptand sa rezolve cerintele.
- Stai un pic, Popescule. Stie cineva sa imi spuna daca este corect ce a facut Popescu la tabla?
In clipa urmatoare, cateva maini se ridicara in aer, asteptand sa raspunda, iar cativa elevi radeau si susoteau intre ei. Ezitarea profesorului prelungi momentul si evident, agonia elevului de la tabla, care cauta un scut impotriva privirilor acuzatoare ale colegilor. La un moment dat, profesorul fu uimit sa vada mana ridicata a celui mai slab elev din clasa, asa ca nu ezita sa il intrebe:
- Ia zi, Marine, stii tu ce e gresit!?
- Da, dom’ profesor! raspunse elevul, sigur pe el, cu un ranjet sarcastic. La punctul doi al exercitiului a simplificat gresit fractia si a plecat mai departe cu un rezultat gresit.
- Bravo, ma, Marine! adauga profesorul. Dar cine a fost sursa? Ca nu aveai tu, oaia neagra, de unde sa stii asta.
Hohotele de ras nu se mai sfarseau. Printre ele, elevul raspunse:
- Eu am fost, dom’ profesor. Mi-am dat seama singur!
In fata tablei, Popescu tremura de nervi. „Elev de nota 10 corectat de un fraier”, isi spuse in gand. „Foarte frumos”, adauga pe acelasi ton ironic. Cu toate acestea, ii multumi colegului „binevoitor” si incepu sa isi corecteze calculele. Insa nu scapa de mustrarea profesorului:
- Vezi, ma, Popescule? Daca stai cu capu’n nori, incepi sa scrii prostii. Matematica e logica, nu o poti visa si nici nu o poti citi printre norisorii aia pufosi.
Noi hohote de ras izbucnira in clasa, dar Popescu le ignora. Rosu de furie, se concentra asupra exercitiului. Verifica si para-verifica pentru a fi sigur ca nu mai greseste. Dupa inca doua table si alte cateva minute, ajunse la final. Spuse cu o voce grava:
- Asta e tot, domnule profesor! si se intoarse in banca, fara a astepta confirmarea.
Profesorul, nedumerit, verifica exercitiul cu atentie, apoi concluziona:
- E bine, dar se putea si mai bine. Data viitoare fi mai atent. Iti dau un 8, de incurajare.
Insa elevul nu il mai auzea. In mintea lui rasunau doar cuvintele profesorului, hohotele de ras ale colegilor si inca avea impresia ca toate privirile il tintuiesc, desi colegii revenisera de mult la activitatile lor. Nu era prima oara cand ceilalti radeau de el, asa cum nu era prima oara cand gusta din ironia amara a vietii. Isi spunea de fiecare data ca se va schimba, ca nu va mai fi bufonul care sa ii faca pe toti sa rada... dar de fiecare data ironia vietii ii radea in nas cu aceeasi causticitate. Iar in momentele acelea isi spunea ca e un ghinionist si isi blestema destinul.

***

Peste ani si ani, profesorul de matematica, garbov si incaruntit de batranete se plimba cu bastonul prin parcul din centrul orasului. In timp ce contempla frunzele colorate rosiatic si isi amintea inceputurile anilor scolari in care preda, o voce rasuna prin linistea din parc:
- Domnule profesor! Domnule profesor, stati putin!
Profesorul, uimit, arunca o privire inapoi. Un om inalt, imbracat elegant, alerga catre el. Dupa ce ajunse in fata lui, ii intinse mana:
- Domnule profesor, sunt Popescu, fostul dumneavoastra elev.
Il privi indelung si incerca sa isi aminteasca cine era, dar nu reusi.
- Haideti, domnule, obisnuiati sa radeti de mine la fiecare ora, iar acum nici macar nu mai stiti cine sunt!? insista Popescu.
- Popescu... incerc sa imi amintesc, dar am avut multi elevi. Parca imi amintesc ceva... tu esti cel visator caruia i-am spus ca nu are ce cauta la ora mea?
- Da, domnule profesor, eu sunt! Baiatul cu capul in nori!
- Da, asa e! Acum imi amintesc! Ce mai faci, ma, baiatule? Cum ai dat de mine?
- A fost o simpla coincidenta, cred. Ma plimbam pe aici asteptand-o pe sotia mea, dar intarzie. Si mi s-a parut ca va recunosc, dar nu stiam de unde. Apoi am realizat cine sunteti si v-am strigat, iar cand am vazut ca va opriti, m-am convins ca nu greseam. Ati fost profesorul meu de matematica acum multi ani si totodata omul care mi-a schimbat viata.
- Eu!? raspunse uimit batranul.
- Da, dumneavoastra! Mi-ati spus intotdeauna ca sunt un visator, ca nu am sanse in viata, ca nu am ce cauta printre stiintele exacte. Si asta m-a facut sa ma intreb daca chiar era asa. Nu a fost. Acum sunt inginer-proiectant, am compania mea si castig destul incat sa imi permit sa finantez liceul in care am fost elevul dumneavoastra, sa am o casa suficient de incapatoare pentru mine, sotia mea si cei trei copii, sa am tot ce mi-am dorit vreodata – ba chiar mai mult – si in acelasi timp sa imi ramana si rezerve pentru viitor. Si toate acestea doar pentru ca un profesor mi-a spus candva ca visatorii ca mine nu au sanse in viata. Asa ca... va multumesc, domnule profesor!
Ii stranse inca o data mana batranului profesor si pleca pe alei cu pasi grabiti. Profesorul ramase confuz in mijlocul parcului, privindu-l pe cel care candva fusese distractia lui vinovata. Realiza atunci ca Popescu putea fi doar unul dintre cei multi si ca poate schimbase si alte vieti, fara sa vrea. Insa viata lui nu se schimbase. Ani de zile batuse drumurile catre liceu, tocise catedrele si isi mancase nervii si sanatatea pentru un salariu de nimic, iar acum afla ca cel pe care il vazuse ca pe cel mai prost din curtea scolii ajunsese acolo unde altii doar visau. Si toate acestea in timp ce el ramasese un profesor amarat, apoi pensionar, uitat si singur. Atunci realiza ca el era – de fapt – ghinionistul...

8 comentarii:

  1. Mi-ai adus aminte de anii de scoala si de matematica - vesnica mea problema. Mi-ar fi placut sa fi fost acea eleva care sa ii placa stiintele exacte - poate chiar ajungeam sa fiu altcineva acum, dar uite ca nu a fost sa fie asa. Mie imi plac mai mult literele..

    Persoanele carora le plac cifrele mi s-au parut intotdeauna cu un caracter puternic, poate chiar cel mai puternic. Probabil asa si este..

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Fiecare om e diferit si alege ce doreste. Dar cu cifrele nu cred ca asa este. Sunt oameni puternici carora nu le plac cifrele, ci puterea.

      Ștergere
  2. Frumoasa postare :D si profesorul descris de tine.. cat seamana cu profu meu de mate! :)) doar ca asta cu care fac eu.. rade de toti. Si cu noi, si de noi!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Profesorii de matematica seamana intre ei, majoritatea. Multumesc :)

      Ștergere
  3. Frumos!
    Deși am avut profesori de mate asemănători cu acesta, viața mi-a fost schimbată de cei de română și psihologie... sau cel puțin așa sper.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu e o regula ca profesorii sa iti schimbe viata, cu atat mai mult unii anume. De obicei acordam importanta exact oamenilor care nu ne acorda importanta...

      Ștergere
    2. Și aprecierea, și batjocura sunt niște moduri de a acorda importanță într-un fel... indiferența înseamnă a nu acorda importanță.

      Ștergere