marți, 31 ianuarie 2012

Exagerari Modeste

Idealul – sau perfectiunea, pentru unii – este acel lucru pe care nu il poti atinge intotdeauna, dar care merita sa il urmaresti oricat, cu orice pret. Uneori, idealul poate fi o simpla cuvantare aleasa, pe care unii doresc sa o auda. Dar de cele mai multe ori, idealul reprezinta o persoana speciala sau o situatie speciala. Si chiar daca acelea sunt greu de gasit, cu totii le cautam, avizi.
In imaginatia noastra, idealul capata diverse forme, trecand de la o stare la alta, de la o imagine la alta, de la o idee la alta... pana cand se desavarseste si ne convinge ca este ceea ce cautam. Iar atunci cand imaginea lui este completa, se repeta ca un tipar strict in gandurile noastre pana cand ii plictisim pe toti cu acea imagine. Incetam sa mai vedem pe langa ea si ceea ce ne pare evident este, de fapt, o iluzie, o pictura pe care noi insine o conturam, coloram si finisam. Numai ca rareori pictura se transforma in fotografie, iar situatia imaginata in situatie traita.
Amintirile, dar si sentimentele pot construi veritabile castele din carti de joc care, in lipsa sprijinului real si actual, se prabusesc la primul suflu de regret aparut. Se vor inalta din nou, semete, o data cu primele sperante care incoltesc si ele din nou in suflet. Cartile se imprastie, se aduna, iar apoi revin cu forte proaspete, aduse de fluxul de intamplari al vietii. Iar jocurile lor riscante atrag cu mize mari, desi ipotetice. Totodata, se pot construi si oameni de zapada. Insa zapada este inghetata, iar oamenii aceia au sufletul la fel de inghetat ca ea. Oricat de frumosi ar fi, oamenii de zapada vor ramane reci si distanti, iscand suspine si scenarii care depasesc cu mult simpla lor conditie de oameni de zapada creati de alti oameni. Si portretele lor, pictate sau sculptate, pot speria pe cei din jurul autorului, generand impresia de piedestal pe care nu se poate aseza nimeni.
Suflete triste sau suflete vesele, toate creeaza idealuri, in absenta sau in prezenta inspiratiei insuflate de oameni sau intamplari. In timp ce unii au nevoie de inspiratie, altii o gasesc din plin chiar si in lipsa factorilor externi. Cei care se descurca fara inspiratie sunt motivati de dorintele proprii si intime, de visele care le arata ce isi doresc si de situatiile care seamana izbitor cu ceea ce ei isi imagineaza. Unele dintre aceste suflete se aduna, construind impreuna scenarii ideale in care participa toate, impreuna sau separat, dar fiecare cu o contributie semnificativa, chiar daca se rezuma la simpla lor prezenta.
Aceste idealuri sunt bune in masura in care dorim sa le atingem, sa le vedem realizate, dar nu suntem dependenti de ele si nu ne lasam ghidati in totalitate de ele. Desigur, nu vor multumi pe toata lumea. Unii vor rade de-a dreptul aflandu-le, altii ne vor felicita pentru ambitiile noastre, altii ne vor ajuta sa le realizam, altii vor incerca sa le modifice dupa bunul lor plac sau crezand ca ne pot ajuta si asa mai departe. Depinde doar de noi daca lasam aceste idealuri sa ne acapareze, iar urmarile sa fie catatrofale, chiar daca nu ne dam seama de asta.
In multe cazuri, idealurile sunt exagerari pretentioase, mult prea pretentioase pentru lumea materialista in care traim. Este bine sa ramanem ancorati in realitate. Intr-o astfel de lume, asteptarile sunt rareori confirmate daca sunt pozitive sau optimiste. Asa ca fara asteptari, exista sanse mai mici sa fim dezamagiti. Dar putem fi pregatiti pentru orice surpriza, placuta sau neplacuta. Idealurile sunt necesare celor care au nevoie de o destinatie precisa in viata. Cei care traiesc clipa le vor considera inutile. Si cel mai bine ar fi sa fim modesti in conceperea lor. Fie ca sunt sperante fondate sau exagerari, e bine sa fie exagerari modeste.

luni, 30 ianuarie 2012

Intuneric


”Ma plimb singur pe strazi, cum am facut de atatea ori... Frigul si zapada  nu ma opresc si nici nu ma sperie. As vrea sa fii langa mine, ar fi mult mai cald si mai placut. Dar toata zapada si tot frigul nu se compara cu raceala ta fata de mine... nu mai esti langa mine de mult. Nici nu stiu daca ai fost vreodata. Poate doar am avut un vis din care tu faceai parte si am crezut ca e real.
Imi cer scuze ca te deranjez. Probabil la ora asta dormi in bratele cuiva, acolo unde gandurile mele, oricat ar incerca, nu te pot ajunge, iar frigul singuratatii mele nu razbate pana la tine. Te-am chemat de mii de ori si in ciuda tuturor promisiunilor tale ca vei raspunde mereu, nu ai aparut. Probabil te-ai razbunat pentru toate acele dati in care m-ai chemat si am fugit de tine.
Nici nu stiu de ce ma mai chinuie aceste ganduri despre tine, caci mi-am promis de mii de ori ca te voi uita, ca nu te voi mai chema, ca nu voi mai tanji dupa tine cu toata fiinta. Dar de fiecare data inima a invins si m-am lasat iar prada gandurilor despre tine. Nici nu stiu cum era fara tine in mintea mea, in inima mea... in viata mea. Toate astea in timp ce tu poate nici nu te gandesti ca cineva s-ar putea gandi macar la tine. Si poate ca asa e cel mai corect, sa nu iti pese. Poate voi reusi candva, la randul meu, sa fiu indiferent. Sa ma bucur si eu de prezenta altcuiva care sa ma aprecieze asa cum sunt, la fel ca tine acum...
E frig si ninge. Flori de gheata cad din inaltul cerului pana in strafundul inimii. Urmele mele se sterg in viscolul nepasarii tale. Merg prin intuneric, sperand ca iti voi gasi inima inghetata, ma ambitionez desi stiu ca nu am sanse nici cat un fulg de zapada pe marginea focului... imi pare rau ca te-am dezamagit si am aflat prea tarziu. Imi pare rau si ca ti-am spus prea tarziu ce am simtit. Imi pare rau ca ti-am rapit personalitatea si am vrut sa te transform in ce nu erai. Si imi pare rau ca nu am fost nici eu ceea ce ti-ai dorit. Al tau candva, acum al nimanui, acelasi... stii tu cine.”

Aceste randuri, spalate de zapada, zdrobite de urme grele de bocanci, zaceau imprastiate pe o coala murdara de hartie aruncata nepasator pe jos. Evident, destinatara lor le ignorase, asa cum la randul ei fusese ignorata de multe ori de cel care i le adresase. Iar el, cel care le scrisese, astepta inca, zgribulit intr-un colt, un raspuns... un raspuns ce refuza sa apara. Se spune ca roata vietii se intoarce, dar se pare ca pana se intoarce, trebuie sa ai grija sa nu treaca peste tine. Intre ei, se terminase totul de mult, dar ramasesera multe lucruri nespuse, neintelese... Nu mai aveau nevoie nici unul de ele. Dar pe el il durea indiferenta ei, desi ea pretinsese ca suferea mai mult, din cauza lui. Asteptarea lui era mai lunga decat a ei, dar cumva... mai  legitima. Cel putin ea nu avea nici un motiv sa o sfarseasca. Iar el ar fi trebuit sa ramana ferm in aversiunea lui fata de persoana ei in momentele in care ea il deranja cu diverse copilarii aparent inocente.
In asteptarea lui, zgribulit cum era, tremurand de frig si suspinand de regrete, el observa totul, totul parand rece si neprimitor. Iar din acel intuneric rece ii atrasera atentia, in timp ce veneau spre el, din distanta, doua luminite slabe. Metafora luminitei de la capatul tunelului ar fi fost primul lucru care i-ar fi trecut cuiva prin minte, vazandu-le. Insa el, obisnuit cu gustul amar al dezamagirii, nu se incredea atat de usor in conceptiile optimiste inventate de oameni care probabil aveau la fel de multa nevoie de ele precum avea si el in acele clipe. Cu toate astea... ii pareau familiare. Si cu cat se apropiau mai mult, cu atat era mai fascinat de ele. Culoarea lor verzuie parea ca se modifica pe alocuri, apoi isi revine.
Usor, usor, incepuse sa se distinga o silueta umana. Nici inalta, nici scunda, nici firava, nici solida, cu parul nici lung, nici scurt, intr-o haina eleganta, o tanara se indrepta grabita spre el, desi vizibil timida. Isi ascundea mare parte din fata intr-o esarfa verde ca si ochii ei, care, lasati descoperiti, straluceau in lumina reflectata de zapada. Parea oarecum vesela.
Intrigat de aparitia ei, tanarul zgribulit se decise sa o urmeze, zambind oarecum stanjenit, ca si cum era pentru prima oara cand se afla in preajma unei prezente feminine. Ar fi vrut sa ii spuna ca o astepta de mult, ca ii pare ca o cunoaste de o viata si ca ar vrea sa ramana alaturi de ea pentru tot restul vietii. Stia insa ca astfel de ganduri ar fi fost mult prea exagerate pentru o prima intalnire, asa ca se multumise sa ii spuna ca ii pare extrem de cunoscuta. Lucrurile vin atunci cand te astepti mai putin. Dar te poti increde in ceva sau cineva aparut in ultimul moment, gata sa iti cutremure mica lume insignifianta si sa te scoata din intuneric?

joi, 26 ianuarie 2012

Ramas-bun Intarziat


Dragul meu prieten, mi-ai fost alaturi mereu, la bine si la rau. Mi-ai promis asta si te-ai tinut de cuvant, atat cat ai putut. M-ai ajutat asa cum ai stiut, chiar daca de multe ori nu iti cerusem ceva… Mi-ai fost alaturi atunci cand nimeni nu mai indraznea sa se apropie de mine. Ai facut tot ce ai putut sa nu simt singuratatea, sa nu cunosc tacerea si sa nu raman cu gandurile mele. Ai fost minunat asa cum ai stiut, fara sa te straduiesti prea mult sau sa te prefaci.
Dragul meu prieten, am petrecut atat de multe clipe impreuna, mai frumoase sau mai urate… am trecut prin multe, mai bune sau mai rele. Am pierdut multe, dar am castigat ceva ce valoreaza mai mult decat orice: prietenia noastra. Iar prietenia noastra ne-a fost cel mai mare dar si totodata cel mai scump sacrificiu.
Acum insa, prieten drag, a venit vremea sa ne retragem, fiecare pe drumul lui. Ti-ai gasit o viata noua alaturi de cineva care sa te merite si alaturi de care sa iti afli fericirea. E mai mult decat ti-as fi putut oferi eu vreodata, imi pare rau. As fi vrut sa fiu acea persoana care sa conteze cel mai mult dintre toate pentru tine, dar nu a fost sa fie. Destinul a ales cai separate pentru noi si oricat de mult ne-am stradui, nu le putem intersecta atat de des pe cat ne-am dori.  
S-a intamplat de multe ori sa trec in planul secundar pentru tine si poate de si mai multe ori sa te uit eu intr-un colt indepartat al mintii mele, din care cu greu te mai scotea cate un gand fulgerator pentru cateva secunde… Planurile noastre s-au naruit, sperantele s-au stins, adevarurile s-au evaporat, minciunile s-au prabusit, soarele a apus… ne indreptam prin intuneric catre ultima rascruce.
Imi pare rau ca nu am fost mai aproape si ca distanta dintre noi a brazdat prapastii adanci peste care nu mai putem trece. Imi pare rau ca nu am stiut sa te ascult mai bine si tacerea dintre noi a creat ecouri care acopera acum orice strigat… Imi pare rau ca nu am stiut sa iti spun ceea ce trebuia sa auzi, iar acum trebuie sa iti spun ceea ce nu mai auzi… Imi pare rau ca nu am vazut ceea ce era evident, iar acum trebuie sa inchidem ochii si sa uitam tot ce am vazut…
Poate candva vei intelege toate aceste lucruri si ma vei ierta, caci stiu cat este de greu. Poate candva vei putea privi cu zambetul pe buze in urma, fara sa te mai gandesti la distanta, probleme si amintiri, ci la acea persoana pe care ai cunoscut-o care ti-a oferit niste momente frumoase cand nu avea mai mult. Poate candva vei putea accepta ca viata e ironica si nu ar mai trebui sa te suprinda nimic, pentru ca singura certitudine esti tu. Si chiar daca fericirea ta nu va fi de durata, pretuieste-o ca si cum ar fi. In final, vei ramane doar cu amintirile… si de ce sa nu fie frumoase?
Te rog sa ma ierti pentru ca am ales aceasta cale, dar crede-ma ca asa este cel mai bine si trebuia sa se intample de mult. Am prelungit totul din teama de a te pierde sau din speranta ca se va remedia ceva. Nu stiu care dintre ele a primat, dar acum e clar ca esti pierdut deja si nimic nu se mai poate remedia. Asa ca inchei cu speranta ca vei fi fericit cat mai mult timp de acum incolo, iar viata te va purta pe drumuri noi, pline de intamplari frumoase si oameni buni. Ramas-bun, prieten drag, un ramas-bun intarziat, ca mine…

marți, 24 ianuarie 2012

Usa Destinului

Tacerea apasatoare din camera il nelinistea. Nici macar ceasul de pe perete nu indraznea sa mai scoata vreun sunet. Iarna de afara amutise de mult lumea si natura. Frigul si zapada acopereau totul, imobilizand si coplesind cu fiori reci si tacere mormantala. Iar in toata aceasta liniste, gandurile lui parca tipau disperate, cerand o cale de a-si gasi linistea si ele, in rand cu restul.
Astepta ceva... ceva ce refuza sa apara, prelungindu-i agonia si impingand-o catre cele mai indepartate colturi ale mintii. Si cu fiecare pas pe care il facea ea, el se retragea precum un soldat pe un front pe care batalia era deja pierduta. In umbra asteptau alte ganduri precum hienele, gata sa il sfasie daca ar fi putut, iar el se temea ca, in curand, le va cadea prada.
Ar fi putut fugi departe de toate astea, dar picioarele ii erau legate in lanturi grele de regrete si dezamagiri. Ar fi putut cauta ajutor, insa pustiul din camera se regasea si in sufletul si in viata lui, oamenii lipsindu-i cu desavarsire de cele mai multe ori. Ar fi putut striga catre oricine l-ar fi auzit, dar vocea lui era muta, la fel ca totul din jurul lui. Urechile ii auzeau doar gandurile disperate care il purtau printre amintiri si previziuni sumbre, asemeni unei istorii tragice. Iar ochii lui erau incetosati de ura si rautatea carora le fusesera martori de atatea ori.
In visele lui nu era nici erou, nici martir, nici condamnat. Era un simplu om, departe de dureri sau fericirea mult dorita. Purta in suflet naivitatea copilariei si gandurile frumoase pe care le primise mostenire de-a lungul vietii. Insa tot acolo se stransese si veninul insuflat de ura si rautatea pe care le cunoscuse atat de bine, mult mai bine decat si-ar fi dorit sau ar fi dorit cuiva, chiar si celui mai rau om...
Intr-o ultima revenire, incercand sa se elibereze de toate acele chinuri, se uita la usa. Usa aceea era poarta catre lume. Poarta pe care iesise de atatea ori, vesel sau trist, nerabdator sau calm, cu o destinatie precisa sau pe o cale abatuta, necunoscuta lui. Poarta care il despartise de atatia oameni, cunoscuti sau straini, care il asteptau undeva sa ii intalneasca. Poarta in spatele careia se ascundea atunci cand acele intalniri il dezamageau. Poarta in spatele careia se ascundea atunci cand el ii dezamagea pe altii...
Acum astepta ca usa aceea sa se deschida. Spera ca cineva sa intre si sa il cheme, ducandu-l departe de toate acele amintiri si framantari, departe de temnita in care se aruncase de multe ori, cu incredere sau dezgust, cu teama sau hotarat,  cu speranta sau disperat... acum isi dorea doar sa iasa, sa scape si sa nu se mai intoarca vreodata. Privea atent, ascultand precum un caine care astepta intoarcerea stapanului. Numai ca pentru el, nu stapanul trebuia sa se intoarca. Usa aceea era usa destinului... si chiar daca stia ca destinul nu iti deschide usile, observa cum clanta incepuse sa se miste...

duminică, 22 ianuarie 2012

Imbratisare Fierbinte

In acea dimineata, se trezise brusc. Ii parea ca totul in jur e schimbat. Soarele patrundea prin perdelele si draperiile trase si se juca in diverse contururi pe pereti si plafon. Perna de langa el purta urma unui cap care dormise pe ea, aproape de perna lui. Ceasul se oprise de mult. Ar fi trebuit sa il trezeasca la ora sase, dar el indica ora unu si patruzeci si sase de minute. Iar secundarul lui parea ca se zbate sa se miste, dar ramanea pe loc, precum un prizonier inlantuit sa nu fuga.
Usa camerei era deschisa larg, invitandu-l sa iasa. Iar el iesi, chemat parca de o voce stranie. Nu se opri nici in holul lung si intunecat, nici in camerele alaturate, ale caror usi erau inchise. Usa de la intrare era intre-deschisa si o lumina orbitoare patrundea din plin prin acel spatiu. Deschise usa larg, dar timid. Sunetul marii ii invada urechile, mirosul salin ii umplu narile, iar lumina orbitoare il facu sa inchida ochii. Stand in pragul usii, auzi aceeasi voce care inca il chema, cantand voioasa. Isi aminti ca trebuie sa ajunga la ea si incepu sa strabata plaja.
Soarele se inaltase pe bolta cereasca atat de sus, incat nu se putea uita dupa el. Ii simtea insa din plin razele si caldura coplesitoare. Nisipul ii numara pasii, adunand urmele lui. Undeva, spre apa, se vedeau niste urme straine. In departare, pe mare, nu se vedea nimic, nici macar un nor la orizont. Valurile spalau din cand in cand nisipul, netezindu-l si lasand in urma cochilii parasite de scoici si melci. Isi intoarse privirea catre acele urme straine si le urma, pasind pe langa ele, voind parca sa le masoare. Cu cat mergea mai mult, cu atat vocea se auzea mai tare.
Ridicand privirea, zari la un moment dat un voal alb, de matase, zburand prin aer. Venea alene spre el, purtat de vantul bland si jucaus. Il prinse si se opri din mers. Voalul purta un parfum dulce, imbietor. Il recunoscu imediat si uitandu-se dupa urme, se gandi ca vocea aceea ii este cunoscuta. Dar vocea incetase, nu se mai auzea. Ramase privind voalul, insa linistea a fost brusc intrerupta. Simti curand o pereche de maini care ii acoperisera ochii si auzi un suras cristalin, ca de copil. Se intoarse.
In fata lui, o fata imbracata intr-un vesmant alb, vaporos, chicotea, spunandu-i ca il astepta inca de la rasarit, dar nu a vrut sa il trezeasca. Insa el nu se scuza. Imbratisand-o, ii spuse ca i-a fost dor de ea, iar apoi o aseza pe nisipul fierbinte. Amandoi s-au intins imbratisati, ca si cum imbratisarea lor fierbinte ii topea. Se contopira impreuna intr-un sarut prelung, plin de iubire. Dar in acel moment, soneria neinduplecata a ceasului desteptator intrerupse totul.
Se trezi in camera lui, dar totul era asa cum fusese si cand se culcase. Intuneric, usa inchisa, peretii reci si goi, iar perna de langa el, goala, fara nici o urma pe ea. Pe geam nu se vedeau decat fulgii de zapada ce cadeau necontenit, zabovind cateva clipe prin aer, ca si cum se intrebau unde sa se aseze. Dar el nu era dezamagit. Zambind, pasi incet pe holul lung si intunecat. Deschise usa de la intrare si iesi hotarat, ca si cum ar fi vrut sa plece. Dar se opri dupa cativa pasi. Intinse larg bratele cateva secunde, apoi imbratisa fulgii de zapada intr-o imbratisare la fel de fierbinte ca nisipul incalzit de soarele verii. Iar vocea ei ii rasuna in cap, spunandu-i ca il asteptase. Undeva, intr-o ramura, voalul alb se unduia in bataia vantului, legat acolo in amintirea celei care i-l daruise. Privindu-l, simti din nou acel parfum. Candva, cumva, avea sa o imbratiseze din nou...

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Muzica Muta

Arta a fost dintotdeauna cea mai puternica si impresionanta forma de exprimare a oamenilor. De multe ori abstracta, greu de inteles, inaccesibila, definita de fiecare in parte, cu sau fara reguli, arta a fost printre oameni inca de la inceputurile lor. Insa nu toate creatiile oamenilor sunt neaparat artistice, multe dintre ele pot impresiona la fel de mult fara a fi catalogate drept arta.
Pentru a crea ceva, artistic sau nu, e nevoie de o idee, de inspiratie, de putina dedicare, putina ambitie si ceva mai special. Ideile vin usor, oamenii gandesc mereu multe lucruri, nu e greu sa aleaga dintre ele. Inspiratia este data de mediul inconjurator. Oamenii, intamplarile sau pur si simplu obiectele pot inspira o creatie. Dedicarea vine din pasiune, din inspiratie si din nevoia de a exprima acel ceva ce se crede ca nu a fost exprimat asa cum a fost vazut. Uneori, e vorba de simpla viziune proprie a autorului. Ambitia ii face pe oameni sa creeze ceva diferit, ceva ce ii defineste, ceva propriu...
Inima este cea care ii inspira pe oameni. Vede lucrurile care o impresioneaza si tresalta de emotie, generand o avalansa de ganduri si sentimente. Sufletul este cel care vine cu ideile si le dezvolta, conferindu-le caracteristici demne de exprimat, laturi sensibile si contururi misterioase, neobservate pana atunci. Iar cand conditiile pentru a crea sunt intrunite, se intampla acel ceva mai special: inima si sufletul isi acorda corzile si incep sa cante la unison precum o harpa magica.
Uneori, harpa aceea poate rivaliza cu lira lui Orfeu, atat de apreciata. Iar muzica pe care o canta corzile acelei harpe ciupite de inima si suflet se transforma in creatie. Nu este o muzica pentru toata lumea, multora nici nu le suna melodic. Insa cei care au urechi sa auda si inclinatie spre ea vor fi vrajiti de sunetul ei. Si fie ca este o creatie artistica sau nu, sunetul ei le ramane in minte si in inima, posibil inspirandu-i si pe ei. Este o muzica muta, dar atat de bogata si plina de insemnatate, incat rasuna in sufletul oricui o poate auzi.

Plutind...

Undeva, intr-un tinut vast se afla un lac la fel de vast, inconjurat de paduri falnice, orasele micute, de provincie, cativa munti cocosati parca de trecerea timpului, cateva dealuri arcuite precum valurile in bataia lenta a vantului si o campie acoperita de un covor de flori colorate, de diverse forme si dimensiuni. In verile lungi si calduroase, feeria de culori si parfumuri atragea pe oricine, facandu-l sa isi doreasca sa nu mai plece de acolo. Iar in iernile scurte si blande zapada stergea totul cu mantia ei alba si primaverile veneau cu o explozie de viata, innoind totul.
Intr-unul dintre orasele locuiau intr-o casuta veche doi batrani. Erau un cuplu simpatic si vesel. Glumeau mereu si povesteau multe lucruri. Toata lumea din acel tinut ii cunostea si le impartasea povestea turistilor curiosi care vizitau in fiecare an acele locuri, fermecati de frumusetea lor. La prima vedere, acei batrani nu erau cu nimic speciali, pareau simpli oameni. Uscati de trecerea timpului, invatati de lectiile vietii, uitati de oamenii cunoscuti, mai aveau doar privirea care denota adevarata lor fire. O privire vioaie care ii facea pe toti sa isi doreasca sa o aiba cand ar fi ajuns la varsta lor.
Ceea ce ii facea speciali insa... era ascuns de orice privire suspicioasa. Nu era un secret, toata lumea stia. Nu era nici ceva ascuns, toata lumea i-ar fi putut vedea. Dar ei isi vedeau de viata lor, asa cum era. Iar viata lor ar fi putut fi viata oricarui cuplu de oameni batrani din lume, cu o singura diferenta: in fiecare dimineata, inainte de rasarit, sotul isi urca sotia pe o pluta si porneau impreuna pe valuri sa vada soarele rasarind de dupa culmile muntilor, din mijlocul lacului. Exceptii erau doar zilele cu vreme rea sau cand lacul era inghetat, pentru ca atunci mergeau pe gheata pana la locul lor preferat. Si in fiecare dimineata, cu prima raza de soare pe care o vedeau, se imbratisau si privindu-se in ochi, isi multumeau reciproc pentru inca o zi petrecuta impreuna. Iar in ochii lor ardea o flacara mai puternica decat orice raza de soare – flacara iubirii. Se iubeau si atunci ca si cand s-au cunoscut, cu multi ani inainte, intr-o seara norocoasa. Fiecare dimineata o petreceau plutind peste valuri asa cum, cu multi ani inainte, iubirea si tineretea ii faceau sa pluteasca unul catre altul, din ganduri in suflet si din suflet, in brate...
Dupa mult timp, batranii disparusera, ca toti ceilalti. Dar amintirea lor ramasese. Si multi ar fi putut jura ca inca ii mai vedeau in fiecare dimineata la rasarit, imbratisandu-se in razele soarelui, iar apoi plecand inapoi spre cer, plutind...

joi, 19 ianuarie 2012

Un Cadou Special

Seara. Iarna. Frig. Oameni grabiti, seriosi, merg cu pasi repezi si hotarati pe strazi. Masini gonesc sau claxoneaza la semafoare. Un oras mare, aglomerat, dar totusi monoton. Toate acestea se observa aproape in fiecare seara, cu exceptia zilelor mai linistite in care totul pare mai putin animat.
Intr-un astfel de peisaj ma plimbam si eu in aceasta seara. O seara oarecare, obisnuita. Dar nu era totul pierdut. Mergand si privind ca de fiecare data strazile si oamenii, am intrat la un moment dat pe aceeasi traiectorie cu o persoana venind din sensul opus. Am realizat asta simultan, impreuna, si tot ce am putut face a fost sa ne zambim unul altuia, desi picioarele ni se incurcau serios, aproape sa ne impiedicam. Evitandu-ne in ultimul moment, ne-am continuat fiecare drumul in directia lui. Poate asta nu ar insemna prea multe pentru absolut oricine altcineva, dar pentru mine a fost ca un cadou. Nu era vreo sarbatoare si nici ziua mea, dar il consider un cadou pentru ca traim intr-o lume in care oamenii gasesc tot mai greu motive sa zambeasca, iar eu am primit un zambet inocent gratuit. Si asta este exact ceea ce l-a facut atat de special.
Daca am zambi cu totii mai des celor de langa noi, am fi mai fericiti, atat noi, cat si ceilalti. Pentru ca exact astfel de intamplari marunte sunt cele care ne fac fericiti si care ne fac sa apreciem la adevarata valoare evenimentele majore care inseamna ceva. Si chiar daca sunt intamplari marunte, nu sunt lipsite de valoare. Din pacate insa, majoritatea le ignora. Asa ca ar fi frumos ca macar uneori sa mai zambim unei persoane necunoscute doar pentru simplul motiv ca am intalnit-o. Nu inseamna prea multe, dar poate aduce fericirea atat pe chipul, cat si in sufletul cuiva.

marți, 17 ianuarie 2012

Diamante

Privea nepasatoare prin fereastra oamenii si soarele de afara. Isi rasfira mecanic parul lung si matasos deasupra umarului rotund, descoperit neglijent. Parfumul lui se raspandise in toata camera, ca si cum parul ei ar fi fost o floare exotica, rara si misterioasa. Razele soarelui raspandeau in toate unghiurile reflectiile lui, iar stralucirea suvitelor revarsate pe umerii si spatele ei parea ca se joaca in contururi si forme abstracte. Insa toata aceasta frumusete incredibila palea in fata tristetii de pe chipul ei. Buzele ei uscate erau brazdate de crapaturi precum pamantul purtand urmele lasate de o seceta indelungata. Obrajii ei palizi albeau in lumina soarelui precum zapada si ramaneau la fel de reci, in ciuda caldurii pe care razele soarelui o emanau. Ochii ei adanciti in orbitele livide priveau pierdut printre punctele de interes, rataciti parca prin pustiul din sufletul ei. Varsau din cand in cand cate o lacrima fierbinte care isi croia drumul peste obraji, lasand o dara arzatoare in urma, ca o amintire a trecerii ei.
Nu mai vedea si nu mai auzea nimic. Linistea din camera ei devenea de multe ori asurzitoare, insa acum nici macar zgomotul de afara nu mai patrundea in camera. Gandurile ei se invarteau haotic in jurul acelorasi idei, chinuind-o mereu, rapindu-i somnul si ocupatiile zilnice. Nu ar fi fost prea importante pentru a nu fi intrerupte, dar asta o adusese intr-o stare de nerecunoscut. Incercarile ei de a iesi din aceasta stare esuau mereu in fata avalansei de ganduri si emotii, de idei si amintiri, de conflicte si concluzii.
Nu ceruse niciodata multe. Alte fete visau la haine, incaltaminte, inele cu diamante, masini, case sau vacante de lux. Asteptau feti-frumosi blonzi, cu parul lung si ochi albastri, in masinile lor sport. Isi doreau vieti fericite si cariere de invidiat. Dar ea nu dorea nimic din toate acestea. Simpla ei grija legata de viitor era ziua urmatoare. Hainele ei erau simple si putine, iar casa ei era un apartament umil intr-o zona fara pretentii. Iar fat-frumosul ei nu trebuia sa aiba ochi albastri, par lung sau blond. Nu trebuia sa detina masini sau case. Nici macar nu trebuia sa fie frumos. Ar fi vrut doar ca el sa o iubeasca sincer, neconditionat si sa aiba un suflet frumos, iar restul necesar l-ar fi obtinut impreuna, dupa cum aveau nevoie. Crezuse ca l-a intalnit o data si s-a inselat amarnic.
Urmele acelei intalniri inca o bantuiau, izbutind sa-i redeschida uneori ranile cu greu inchise. Dupa acea intalnire, ii devenise greu sa mai aiba incredere in oameni si sa ii mai iubeasca. Dar sufletul ei bun nu o lasa sa se tina departe de ei. De fiecare data cand cunostea pe cineva, in sufletul ei se reaprindea speranta, iar inima ei gasea un nou motiv sa bata cu putere, vesela. Dar de fiecare data, vraja nu dura mult si iluzia se demasca, lasand in urma doar un gust amar al dezamagirii anticipate. Visa ca intr-o zi sa se schimbe totul si vrajile sa nu se mai destrame, ci sa lase loc iubirii pure sau prieteniei adevarate. Cu toate astea, se vedea mereu confruntata cu aceleasi dezamagiri. Stia ca nu poate schimba oamenii, dar nu stia ce poate face ea sa schimbe situatia. Din lipsa acestor solutii se simtea neputincioasa si plangea, singura in camera ei, necunoscuta, ascunsa de toti. Si lacrimile ei se preschimbau in diamante...

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Lumea Vazuta cu Alti Ochi

Un suflet vede lucrurile intotdeauna prin doua perspective: cea evidenta, vizuala, pe care o vad ochii, si cea imateriala, pe care o vede sau o contureaza mintea. Uneori, cele doua perspective se suprapun si lucrurile sunt clare. Insa de multe ori, imaginea vazuta de ochi genereaza confuzie in suflet si incetoseaza imaginile dincolo de recunoastere.
Un suflet care se plimba prin lume vede totul asa cum pare, dar simte totul asa cum isi spune. Vede rasaritul si isi spune ca orice inceput este frumos, chiar daca sfarsitul dinaintea lui a fost negru si devastator. Vede apusul si isi spune ca orice sfarsit inseamna un nou inceput. Vede cerul si pasarile zburand si isi spune ca adevarata libertate nu consta in depasirea limitelor, ci in asumarea deciziilor luate liber. Vede stelele si isi spune ca dorintele nu se realizeaza numai din sanse, ci si din munca si ambitie. Vede norii si isi spune ca nu toti isi doresc sa fie ceea ce sunt, dar accepta ca nu pot fi altfel. Vede ploaia si isi spune ca orice rau e necesar pentru ca binele sa fie si mai bun. Vede fulgii de zapada si isi spune ca adevarata fericire nu costa nimic. Vede cum anotimpurile se schimba si isi spune ca nu timpul trece, ci totul in jurul lui. Vede insectele pline de viata si isi spune ca oricat de scurta sau lunga ar fi viata, trebuie traita. Vede animalele fericite in preajma oamenilor si isi spune ca adevarata prietenie nu costa nimic. Vede oamenii grabiti si isi spune ca toti au aceeasi tinta, dar nu ajung la ea in acelasi mod. Vede oamenii fericiti zambind singuri si isi spune ca oricat de singur sau trist ai fi, exista intotdeauna ceva de facut ca sa schimbi asta. Vede cuplurile fericite plimbandu-se, zambind fara un motiv aparent si isi spune ca iubirea adevarata nu inseamna sa simti ceva pentru persoana de langa tine, ci sa o simti pe ea si sa o faci sa te simta. Vede oamenii care se plang sau se mira din diverse motive si isi spune ca de multe ori, lucrurile cele mai neinsemnate pot aduce cele mai mari surprize. Vede oamenii certandu-se si isi spune ca o relatie nu inseamna doar sa te bucuri de ce iti ofera cineva, ci si sa ii accepti lipsurile si neajunsurile. Vede copiii jucandu-se si isi spune ca inocenta nu se pierde odata cu varsta, ci atunci cand oamenii uita sa mai fie copii. Vede toate aceste lucruri si isi spune ca fericirea nu se cauta, ci se simte, iar perfectiunea nu este necesara, este necesar numai sa inveti sa te bucuri de tot ce ai primit.
Tot ce isi poate dori vazand toate acestea nu este decat ca alti ochi sa vada si ei toate acestea si sa se bucure de ele impreuna.

vineri, 13 ianuarie 2012

Un Moment Special


Intr-o seara linistita de iarna, fara mari pretentii sau asteptari, faceau cunostinta doi oameni mai mult sau mai putin obisnuiti. Nu se anunta nimic special si nu era ceva iesit din comun, dar totusi, conversatia a progresat rapid.
Ea – o fata rebela, vizibil independenta, rezervata... dar totusi atat de expresiva. El – un baiat timid, calm, empatic... dar totusi atat de imprevizibil. Amandoi aveau povesti de viata complicate care ascundeau multe, dar pareau oarecum asemanatoare. Se intelegeau reciproc chiar si cu minim de cuvinte, ca si cum ar fi comprimat mesajul intr-o fraza scurta, dar l-ar fi decodat intr-o multime de alte fraze.
Ea avea farmecul ei aparte, ceva in privirea ei patrunzatoare care parea ca te invita sa dezvalui misterele care se ascundeau in ochii ei mici si vioi, fereastra catre sufletul ei aparent tainic, dar totusi dornic de a se elibera. Nonconformismul si independenta ei ascundeau, in fond, aceleasi nevoi si sperante ale tuturor, naive, dar atat de frumoase, despre iubire si familie. Subtila si tacticoasa, stia sa exprime si sa obtina atat cat dorea, fara prea multe eforturi, fiind ajutata de simpatia inevitabila. Asta insa nu insemna ca nu era si harnica si dedicata eforturilor pe care le intreprindea, ci din contra, era si modesta, evitand sa discute prea mult despre meritele ei. Te putea lasa confuz dupa ce iti aratase cel mai evident adevar sau te putea ajuta sa te decizi cand alegerea parea imposibila. Desi era inteligenta si experimentata, nu era si aroganta, admitand de multe ori alte puncte de vedere. Energica si debordanta, nu pierdea prea mult timpul. Parea sa cunoasca locul si valoarea tuturor lucrurilor si sentimentelor, dar era ceva mai rezervata in privinta oamenilor.
Toate acestea veneau ca o completare pentru el. Acolo unde nu avea el curaj, avea ea. Acolo unde el se lovea de un zid, ea trecea dincolo, oferindu-i detalii despre ce ar putea intampina. Acolo unde el gasea ceva de reparat, ea gasea ceva de valorificat. Si in general, tot ce facea unul, completa celalalt.
Timpul trecuse si au ajuns sa se si intalneasca. Decorul urban, dezolant, peisajul de iarna, oamenii tristi si grabiti, frigul, zgomotul si vantul sugerau melancolie... numai ei, printre toate, zambeau fericiti, vazandu-se de la distanta. Apropiindu-se mai mult, s-au imbratisat pret de cateva minute in care nu si-au spus nici un cuvant. Apoi, privind-o in ochi, el o lua de mana si incepu sa paseasca inaintea ei. La inceput, sovaielnic, apoi apasat si cu o directie precisa. Din cand in cand, se uitau unul la altul si zambeau. Discutau, veseli, despre diverse subiecte. El, oarecum nervos, privea inapoi, ca si cum s-ar fi asigurat ca nu ii urmarea nimeni cu intentia de a-i opri. Au mers astfel pana la aeroport. Prevazator, el cumparase deja biletele, ba chiar strecurase si o geanta cu cateva lucruri pentru amandoi la bagaje. O prevenise ca zborul va fi lung, dar destinatia merita. Si astfel, au plecat, lasand in urma tot ceea ce pana atunci le servise drept casa, adapost, scoala, familie, prieteni sau chiar simple modalitati de a pierde timpul.
Cand au coborat din avion, soarele i-a orbit cu razele lor. Totul in jur era verde, scaldat din abundenta de caldura si lumina. Parea ca au ajuns in paradis. Si pentru ei, asa si era. De cum au coborat din avion, au inceput sa alerge tinandu-se de mana catre plaja. Nu se vedea niciuna in apropiere, dar sunetul oceanului ii chema la el, gata sa le arate nenumarate rasarituri, apusuri, stele si valuri... Cand, in sfarsit, au ajuns pe plaja, s-au aruncat in apa albastra ca safirul si au ramas acolo cateva minute, dupa care s-au intors pe plaja. Privind apusul, si-au jurat sa nu mai plece niciodata de acolo si sa priveasca fiecare apus impreuna pe acea plaja pana la sfarsitul zilelor. Si au vrut sa pecetluiasca juramantul cu un sarut... dar atunci se auzi vocea ei, care ii spuse: „ti-am zis eu ca meriti efortul”. Atunci, trezindu-se ca dintr-un vis, el isi dadu seama ca nu plecasera niciunde, erau inca imbratisati in acelasi loc in care se intalnisera, iar in loc de verdeata si ocean, orasul invaluit de ceata si frig ii inconjura la fel de dezolant ca si pana atunci. Dar nu mai conta, fusese un moment special, alaturi de o persoana speciala...

joi, 12 ianuarie 2012

Iubirea

Intr-o lume din ce in ce mai lipsita de valori morale si sentimente, iubirea a devenit un subiect empiric, utopic, lipsit de sens, greu de crezut si din ce in ce mai absent din vietile oamenilor. Asta desi iubirea este considerata de multi cel mai frumos lucru care poate exista intre oameni.
Sa iubesti poate fi cel mai frumos vis, dar si cel mai crunt blestem. Sa fii iubit poate fi cel mai mare noroc sau un lucru lipsit de importanta, care distruge persoana ce te iubeste. Puteti imparti toate acele trairi minunate sau le puteti ignora si in final, e aproape la fel de posibil ca unul sau amandoi sa sufere... iubirea adevarata nu se sfarseste niciodata, dar cand persoana iubita dispare, dintr-un motiv sau altul, se sfarseste totul. Sufletul devine pustiu, privirea pierduta cauta acea privire pe care o admira ore intregi, mintea se loveste de tot felul de intrebari si ganduri, iar inima, sfasiata de rani si durere, pare ca inceteaza sa mai bata, lipsindu-i perechea care sa bata la unison.
Oamenii sunt cei mai fericiti cand iubesc. Dar iubesc atat de rar... si atat de putin! Poate de aceea iubirea isi are locul, cel mai des, in povesti si filme. In viata reala, a devenit aproape imposibil sa gasesti acele persoane care sa iti lase o parte din ele cu tine, sa nu le uiti si sa stii ca se vor intoarce sa o recupereze numai pentru a-ti oferi si mai multe; care vor merge pana la capatul lumii si inapoi pentru tine, doar ca tu sa fii in siguranta; care chiar ar face orice pentru tine, nu doar ar promite; care iti vor aprecia calitatile, dar iti vor accepta si defectele, fara sa le critice prea mult, stiind ca nu te poti schimba; care sa te iubeasca la randul lor cel putin la fel de mult cat le iubesti si tu. Iubirea pura, impartasita in mod egal nu mai exista. Sunt mai utile relatiile cu beneficii, de scurta durata, cu profit maxim pe termen minim.
Din fericire insa, exista si exceptii, chiar daca atat de rare, incat nu se gasesc reciproc... dar cel putin ramane speranta. Speranta ca intr-o zi va aparea acea persoana pe care dupa ce o vei cunoaste, vei uita tot ce stiai si nu vei mai putea trai fara ea, iar la randul ei, ti se va dedica intru totul... Si nu doar pentru cativa ani, ci pentru intreaga viata. Ce ar putea fi mai frumos decat ca peste ani si ani, in baston si brat la brat sa te plimbi cu persoana iubita prin locurile in care va plimbati la inceput si sa va amintiti totul ca si cum ar fi fost doar cu o zi inainte? Aceea este iubirea adevarata pentru care merita sa astepti si sa speri.

marți, 10 ianuarie 2012

Pierderi si Pierzatori


Viata este de multe ori ca un meci de box. Lovesti, esti lovit, rundele se termina, incep altele... pana ajungi la gongul final si astepti sa afli cate puncte ai reusit sa obtii. Uneori iti vine sa arunci prosopul, alteori iti vine sa nu te mai ridici de la podea. Cateodata ai impresia ca ai castigat, dar tot atunci poti primi lovitura cea mai grea, care sa te ia prin surprindere si sa te tranteasca atat de puternic, incat sa uiti sa te ridici.
Insa in pauzele dintre reprize, ai tot timpul sa te bucuri de ceea ce ai strans pana atunci. Poti contempla momentele in care te simteai puternic si aveai totul, poti stabili strategii pentru runda urmatoare sau poti, pur si simplu, sa te odihnesti. Fie ca ai publicul de partea ta si prieteni in sala, fie ca esti singur impotriva tuturor, tot ce poti face este sa lupti pentru a merge mai departe. Daca te opresti, esti pierdut.
Viata este de multe ori si ca un cerc vicios in care parca te invarti fara scapare. Pleci dintr-un punct, incepi sa speri ca poti ajunge departe, ai impresia ca faci progrese si apoi ti se spulbera orice vis si te trezesti in acelasi punct din care ai plecat. Usile ti se deschid pentru ca mai apoi sa ti se inchida in nas. Oamenii apar in viata ta pentru ca mai apoi sa dispara. Esti mai mereu singur si iti pare ca vei ramane astfel pentru totdeauna. Nu reusesti sa te desprinzi cumva din cercul vicios...
Dar de-a lungul cercului, ai tot timpul sa te bucuri de drumul parcurs pana atunci. Chiar daca unii au plecat de langa tine, ramai cu amintirile frumoase pe care le-ati creat impreuna. Si chiar daca ai pierdut unele lucruri, ai castigat altele. Poate nu ai avut un drum drept si lejer, dar a fost al tau si l-ai parcurs. Si tot ce poti face este sa il parcurgi in continuare. Daca te opresti, esti pierdut.
Viata este de multe ori si fericita. Primesti, daruiesti, te bucuri de ce ai si ii faci si pe altii sa se bucure. Ajungi la capat de drum cu zambetul pe buze, spunandu-ti ca a fost o calatorie pe cinste si daca ai avea ocazia sa o iei de la inceput, nu ai proceda altfel, pentru ca totul a meritat. Cine te-ar opri sa te intrebe de ce esti atat de fericit te-ar considera, poate, nebun. Sau te-ar crede pe cuvant. Dar se va indoi ca poti fi atat de fericit facand exact ceea ce faci.
Insa oamenii nu cunosc multe si se limiteaza deseori la ceea ce cunosc. Se feresc de nou si necunoscut pentru ca le place sa se considere in siguranta. Cei care obtin si aduc lucrurile noi in fata celorlalti sunt de multe ori neintelesi in vremurile lor, dar priviti cu admiratie de cei care le urmeaza si se bucura de ceea ce ei au adus. Si tot ceea ce pot face oamenii este sa faca ceea ce stiu ei mai bine, pentru ca asta ii face fericiti si pe ei, si pe cei care le urmeaza. Daca s-ar opri, totul ar fi pierdut.
Tot ce se intampla in viata unui om se intampla pentru ca el e acolo. Si de multe ori singura certitudine pe care o poti avea in viata esti tu, faptul ca existi si esti eroul principal al vietii tale. Restul e relativ pentru ca tu vezi totul din punctul tau de vedere si legat de tine. Tot ce vezi poate fi si altfel, chiar daca ai impresia ca nu exista alta cale. Orice om are orice posibilitate, asa cum si cei dinaintea lui au avut. Unii s-au limitat la ce au considerat ei posibil, altii au depasit orice bariera pe care si-o putea imagina cineva, facand lucrurile posibile. Si cu totii au avut momente in care totul le parea imposibil.
Dar nu s-au oprit. Asa ca nici tu nu trebuie sa te opresti, oricat de greu ar fi. Nu stii niciodata ce te poate astepta, dar poti sti ce ai vrea sa te astepte. Iar atunci cand stii, poti face totul sa obtii ceea ce doresti. Orice obstacole ai intampina, le-au intampinat si altii. Iar daca unii au reusit sa le depaseasca, tu de ce nu ai reusi? Totul e pierdut doar atunci cand renunti la el.

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Cine Suntem?

Ajungem deseori in viata sa ne intrebam cine suntem. Fie ca purtam un nume si ne cunoastem familia, fie ca nu ne cunoastem originile si nu suntem siguri de numele nostru, cu totii suntem confuzi in aceasta privinta, cel putin uneori.
Numele nu poate defini in totalitate identitatea noastra. Trasaturile fizice sunt unice, dar si ele pot semana izbitor. Hainele pot dezvalui detalii despre personalitatea noastra, dar daca nu ne permitem hainele pe care ni le-am dori? Prietenii pot spune si ei multe despre noi, dar nu sunt in totalitate adevarate sau bine-intentionate. Familia este de departe cea mai putin relevanta, din moment ce nu putem alege in care familie ne nastem. Iar uneori, in mod ironic, chiar si noi, asa cum suntem, ne surprindem pe noi insine si aflam lucruri noi despre persoana noastra.
Cine suntem cu adevarat nu putem afla decat la sfarsitul acestei calatorii numite „viata”. Abia atunci putem incheia bilantul pentru persoana noastra si putem spune „uite, asta sunt”. Atunci vom intelege daca ceea ce am facut in viata ne-a facut fericiti sau nu, daca plecam linistiti sau nu si daca cei pe care ii lasam in urma vor ramane fericiti sau nu. Atunci vom intelege ceea ce conteaza cu adevarat pentru noi sau daca a contat ceva.
In interiorul nostru se dau multe lupte si apar multe framantari. Iar multe dintre acele lupte se continua si in planul extern. Si viata este plina de incercari. Cateodata putem avea impresia ca nu sunt ale noastre. Dar fiecare lupta pe care o castigam, fiecare incercare pe care o trecem si chiar si cele in care esuam si pierdem, sunt toate ale noastre, pentru ca am participat la ele. Ele ne arata treptat cine suntem si ce ne dorim.
In fond, asta este tot ce conteaza, sa nu calatorim prin viata fara un scop si fara sa stim ce vrem. Daca nu stim ce vrem, nu mai are nici un rost. Iar fiecare esec si infrangere ne vor da alte lupte si alte incercari. Depinde doar de noi daca ne angajam in ele sau trecem mai departe, spre altceva, mai bun sau mai rau. Toate isi lasa amprenta asupra noastra, iar noi ne lasam amprenta asupra tuturor. Pentru ca tot ce se intampla in viata noastra se intampla pentru ca ne aflam noi acolo si ea ne apartine. Si apoi, ce conteaza mai mult? ce facem sau cine suntem?

joi, 5 ianuarie 2012

Despre Barfa

S-a dovedit de multe ori ca barfa poate strica multe. Si nu, nu pentru ca niste oameni rai spun niste lucruri rele despre alti oameni. Poate ca acele lucruri sunt adevarate. Poate ca intentiile din spatele lor sunt bune, desi e greu de crezut. Insa principalii responsabili de urmarile pe care le au acele barfe sunt cei care le asculta si le dau crezare.
Primul lucru pe care il face o persoana cand aude un lucru rau este sa acuze. Daca nu este nimeni de acuzat, se trece la critica. Daca totusi critica poate fi contrazisa, urmeaza batjocura si ironia. Dar uneori barfele pot fi despre oameni care conteaza pentru persoana pe care le aude. Si pot veni din partea unor oameni care nu au nici pe departe cele mai bune intentii.
Cand aude un zvon despre o persoana draga, cineva se poate incurca in ganduri. In loc sa respinga acea barfa, lasa insecuritatea sa se instaleze in suflet. Incet, dar oarecum sigur, confuzia si suspiciunile ii macina sentimentele care pana atunci pareau invincibile si indestructibile. Cade din inaltimile optimiste ale increderii in persoana draga pana in adancurile reci si intunecate ale insecuritatii. Iar framantarile interioare incep sa nu ii mai dea pace pana cand se exteriorizeaza, treptat sau brusc. Se transforma in sugestii subtile sau acuzatii fatise care nu fac altceva decat sa strice tot ceea ce se construise in acea relatie cu multe eforturi intr-o masura de timp considerabila. Chiar daca nu o distrug complet, lasa urme adanci asupra ei, care persista in timp, amintind mult timp de suspiciuni, acuzatii, minciuni si greseli.
Astfel, barfa nu este o cauza sau o plaga care face rau oamenilor, ci oamenii isi fac rau permitandu-i sa ii derute. Se raspandeste usor, ca un virus, dar la fel ca virusii, ataca doar tintele vulnerabile. Pentru ca tintele vulnerabile sunt oamenii care pun totul la suflet fara sa treaca prin prisma ratiunii.  O simpla analiza logica ar pune in balanta posibilitatea veridicitatii unui simplu zvon si cel putin cunostintele despre persoana vizata, iar cele din urma ar cantari mai greu. Daca se adauga si sentimentele in balanta, talerele ar trebui sa se incline atat de brusc, incat zvonul sa fie aruncat departe, acolo unde ii este locul. Pentru ca nimeni si nimic nu merita sa strice o relatie construita cu multe eforturi intre doi oameni care au incredere unul in celalalt, fie ei prieteni, iubiti sau rude. Cu atat mai mult cu cat nu s-ar intampla nimic daca unii oameni nu s-ar lasa manipulati si derutati cu privire la ceea ce simt si cei care ii inconjoara.

miercuri, 4 ianuarie 2012

Oameni "Binevoitori"


Exista printre noi o anumita categorie larga de persoane care pretind ca ne ajuta, fara vreun interes aparent. Ne lauda si ne ajuta in diverse feluri, ne sunt alaturi, dupa care, intr-o buna zi, isi arata adevaratul caracter si ne intorc spatele, batjocorindu-ne si raspandind diverse zvonuri despre noi. Si ciudat sau nu, poate parea ca tot acele persoane castiga.
Cu totii cunoastem cel putin o persoana care stie totul despre toata lumea, care spune cine este de evitat si cine este de atras, care stie toate defectele si pacatele celor din jurul ei. Acea persoana ne sfatuieste in legatura cu relatiile, cu afacerile sau pur si simplu legaturile pe care ar trebui sa le avem cu anumite persoane. In aparenta, astfel de sfaturi sunt bine-intentionate, dar cine stie care sunt situatiile si adevarurile care se ascund in spatele lor?
Unii oameni sunt foarte glumeti. Pot face glume despre oricine si orice, de la cele mai simple si nevinovate pana la cele mai obscure, sarcastice si ticaloase. Aceste glume pot trece drept un simt exagerat al umorului, dezvoltat fara intentie la adresa celor pe seama carora se fac. Dar ele isi ating din plin tintele, intotdeauna.
Prietenii pot fi prieteni doar din interes. Fie ca au nevoie de cineva cu care sa isi piarda timpul sau au nevoie de un ajutor special din partea celorlalti, pot fi cei mai buni prieteni pana isi ating scopul, dupa care se retrag discret din viata acelor oameni, ignorand consecintele.
Chiar si iubirea poate aparea din interes. Unii pot pretinde ca iubesc o persoana atat de mult, incat ar face orice pentru ea. In realitate, o suporta si ar face orice doar pentru a-si vedea nevoile satisfacute. Iar atunci cand isi implinesc scopul, dispar brutal, ignorand si ei consecintele.
Alti oameni insa incearca sa isi impuna punctul de vedere cu orice pret. Ii sfatuiesc pe ceilalti sa faca asa cum considera ei, nu acele persoane. Le arata diverse defecte sau greseli, chiar daca ele sunt sau nu reale. Le propun diverse solutii pentru probleme, dar unele solutii nu fac altceva decat sa creeze si mai multe probleme. Orice incercare de a-i contrazice se soldeaza cu un esec, ei stiu cel mai bine si nu exista cale de a fi convinsi ca exista si alte opinii valabile.
Daca va regasiti in preajma unor astfel de persoane, nu va grabiti sa ii indicati. Pentru ca principalii vinovati suntem tot noi, cei care ii alegem pe acesti oameni „binevoitori” sa ne fie alaturi. In cautarile noastre pentru amicitii, tovarasii, prietenii, iubiri gasim mereu astfel de persoane. Cunoastem foarte bine aceste tipare si totusi, ne incredem in aceste persoane si continuam sa convietuim cu ele, chiar daca asta nu ne aduce nici un bine. Si poate ca uneori, la randul nostru, le urmam exemplul si devenim la fel ca ei. Insa nu poti invinge maestrii cu propriile lor tehnici. Asa ca daca sunteti ca ei, cu atat mai mult nu va grabiti sa ii indicati.
Cea mai buna optiune este sa ne departam cat mai rapid de ei, cu orice risc asumat si sa avem grija la persoanele pe care le cautam in viitor, pentru a nu sfarsi in aceleasi situatii. Ei insisi ne spun uneori ca anturajul pe care il avem nu ne merita, asa ca de ce sa ne gandim prea mult? Si nu va faceti griji pentru ei, in ciuda tuturor reprosurilor pe care vi le-ar putea adresa, vor gasi repede alte persoane pe placul lor cu care sa isi ocupe timpul si gandurile. Mai mult va dura ca voi sa va reveniti si sa incetati sa fiti cu sau ca ei...

duminică, 1 ianuarie 2012

Catre Voi

Dragii mei, de-a lungul timpului mi-ati fost poate cei mai buni prieteni sau poate cei mai inversunati dusmani. A mai trecut un an in care unii dintre voi s-au pierdut, pe altii i-am castigat, cu altii am incheiat povestile si tot asa. S-a mai dus un an, cu bune si cu rele. Un an care parea pe alocuri ca nu se mai termina, dar care pana la urma a trecut mai repede decat credeam.
In 2011 am invatat multe. Dintre ele, cele mai mari lectii ar fi ca oamenii vin si se duc, dar cei care conteaza cu adevarat raman acolo oricat de rau sau bine ar fi, ca viata e plina de surprize pentru care nu poti fi pregatit cu adevarat, ca tot ce faci ti se intoarce si ca totul este relativ.
De exemplu, banalele pahare de bautura pe care toata lumea le serveste la petrecerile de revelion. Pentru multi, un pahar e un simplu pahar, urat sau frumos, mare sau mic, solid sau fragil si asa mai departe. Conteaza mai mult ce contine. Dar cu riscul de a parea ipocrit, am sa spun ca nimeni nu se gandeste si la pahare. Sunt bune atunci cand avem ce pune in ele, dupa care raman intr-un loc pana cand vor fi din nou utile. Si asa se intampla si cu altele, inclusiv oamenii. E mai usor sa folosesti doar cand ai nevoie, in loc sa pastrezi o relatie frumoasa cu tot ceea ce te inconjoara.
Insa nu vom incepe anul 2012 cu un mesaj negativ si probleme. M-am gandit sa va scriu in speranta ca anul acesta va fi mai bun pentru ca il vom face astfel impreuna, fiecare in felul lui sau cu totii in felul nostru, in functie de cum doriti. Zilele trecute eram pe drum, in autobuz, singur. Iar atunci cand esti singur, totul ti se deschide in fata ochilor. Vehiculele, oamenii, strazile, soselele, orasele, toate se lasa studiate in profunzime. Fie ca observi lucruri noi sau lucruri vechi schimbate, locurile si oamenii reusesc mereu sa te surprinda, ca intr-un miraj in care peisajele monotone se inverseaza in fata calatorului plictisit si obosit. Iar dupa un 2011 monoton si obositor, ar fi frumos sa fim mai atenti la lucrurile care ne inconjoara anul acesta. Pentru ca nu este totul ceea ce pare, conteaza si cum il privesti.
Asadar, sa aveti un 2012 asa cum va doriti si sa nu uitati de lucrurile frumoase pe care le subestimam mereu. La multi ani!