sâmbătă, 24 decembrie 2011

Poveste de Craciun

Era Ajunul Craciunului. Oamenii alergau voiosi pentru a termina ultimele pregatiri pentru marea sarbatoare care urma. Copiii colindau casele, amintind de evenimentele sarbatorite si traditiile pastrate din generatie in generatie. Strazile erau decorate cu tot felul de lumini, oameni de zapada, pomi impodobiti si urari pompoase. Decorul acesta feeric insa nu inspira pe toata lumea.
Intr-un colt uitat de lume, un copil statea privind prin fereastra camerei lui toata aceasta agitatie. Suspina adanc la fiecare persoana care trecea cu cate o sacosa, un brad, un cadou sau orice altceva. Ii invidia pe copiii aceia zglobii care alergau de la o usa la alta sa colinde. Detesta toate acele ornamente si mai ales, personajul principal, Mos Craciun. Stia ca nu exista caci il asteptase ani la rand iar el nu venise. Spera inca la un cadou din partea lui, macar o dovada ca exista. Dar nu se astepta sa il si primeasca.
Venea dintr-o familie dezbinata. Parintii lui, oameni moderni, nu isi unisera vietile printr-o casnicie. Asa le-a fost usor sa plece fiecare pe drumul lui, lasand in urma doi copii, un baiat si o fetita, si doua mame indurerate, bunicile copiiilor. Bunicii murisera amandoi pe cand copiii aveau varste fragede. Bunica din partea tatalui s-a stins si ea in cativa ani, rapusa de boli si tristete. Bunica din partea mamei a fost nevoita sa ii creasca asa cum a putut. Si desi de multe ori nu aveau ce pune pe masa, copiii erau fericiti cu ea.
Fiind mai mare, copilul incerca sa aiba grija si de sora lui si voia sa o tina departe de problemele vietii. Intr-un fel, reusise, dar asta o facuse indiferenta pe sora lui, astfel incat uneori isi dorea sa fi fost mai apropiati, sa aiba cu cine sa imparta atat fericirea, cat si tristetea. Dar de cele mai multe ori se gasea singur in fata ferestrei, cu toate gandurile lui. Asa cum era si acum.
Se intreba de ce altii au avut sansa de a fi impreuna cu familia lor, iar ei sa fie singuri... de ce altii au avut luxul de a avea ambii parinti langa ei, iar ei nu a avut nici unul... de ce altii se pot bucura de sarbatori, iar ei nici nu stiu ce inseamna toate acestea... de ce altii au tot ce isi doreau ei fara sa aprecieze, iar ei nici macar nu puteau sti cum e sa ai unele lucruri... atat de multe intrebari il macinau, fara sa le gaseasca raspunsuri.
De multe ori se trezea diminetile cu gandul ca poate a fost totul doar un vis urat si totul s-a schimbat, insa gasea totul asa cum il lasase cand adormise. Isi promitea singur atunci ca daca va avea vreodata o familie, nu isi va parasi niciodata casa, sotia si mai ales, copiii. Dar viitorul era prea departe pentru el, simplul cuvant „maine” il ingrijora mult mai mult. Isi facea griji pentru bunica lui bolnava, pentru mancarea tot mai scumpa si pentru toate celelalte lucruri de care era nevoie. Intr-un fel, se maturizase mult prea devreme. Dar in adancul sufletului, era un copil naiv care inca mai credea in povesti.
Povestile erau totusi departe de realitatea pe care o vedea el. In povesti, totul se termina cu bine, pe cand in realitate, totul se termina doar ca sa o ia de la inceput a doua zi. In povesti, nimic nu este imposibil, pe cand in realitate, nu poti face mai nimic daca nu ai suport material sau social. In povesti, exista cate o persoana pentru fiecare, pe cand in realitate, nici macar parintii nu isi iubesc copiii asa cum ar trebui. In povesti, totul se reduce la eroi si anti-eroi, pe cand in realitate, fiecare este eroul propriei vieti si de multe ori este coplesit de probleme. In povesti, binele castiga intotdeauna impotriva raului, pe cand in realitate, binele pare sa cedeze tot mai mult in fata raului. Asa ca de cate ori auzea cate o poveste cu final fericit, o respingea cu vehementa, chiar daca incerca sa vada cum s-ar aplica in viata lui.
O astfel de poveste era si Craciunul. Nu stia exact de unde vine sau cum a luat nastere. Stia insa ca pentru copiii cuminti, in fiecare an, un batranel simpatic si generos lasa cate un cadou pe care si-l doresc copiii. Ii ceruse Mosului de multe ori tot felul de lucruri, de la cele mai complicate – cum era sa ii aduca parintii inapoi – pana la cele mai simple – cum era sa aiba macar ceva pe masa pentu ziua de Craciun. Gandind ca poate cere prea mult, renuntase usor la toate pretentiile, chiar daca se straduia sa fie cat mai cuminte. Insa cu fiecare Craciun, in loc de cadouri il asteptau doar dezamagiri. Asa ca in timp, a incetat sa mai creada in acel batranel, considerand ca nu este altceva decat o minciuna nascocita de parinti pentru a tine copiii sub control. Si ajungea din nou cu gandul la parinti...
Fara sa isi dea seama, timpul trecuse rapid. Pe strazi nu mai era nimeni, numai fulgii de zapada mai animau peisajul. Luminile aprinse peste tot pareau linistite, asteptand parca si ele miracolul care oricum nu avea sa se intample. Norii erau parca si ei luminati si decorati. Totul in jur era atat de linistit, numai mintea lui nu. Mii de ganduri zburau pe acolo, poate mai repede decat ar fi zburat sania Mosului peste glob. Gandindu-se la asta, isi spuse ca Mosul, daca ar fi existat, ar fi trebuit sa aiba un mecanism care sa incetineasca timpul, caci altfel nu ar fi avut timp sa treaca pe la toate casele. Sau poate tocmai de-aia il evitase pe el in fiecare an?
Isi dorea acum o masina a timpului, asa cum auzise de la altii ca ar exista prin filme. Iar cu masina aceea a timpului ar fi vrut sa calatoreasca inapoi in timp, sa vada daca Mosul chiar exista. Sau si mai bine, sa calatoreasca inapoi in timp si sa ii faca pe parintii lui sa nu se mai desparta. Sau macar sa nu mai aiba copii, daca oricum nu si-i doreau...
Lacrimi fierbinti incepusera sa se iveasca in ochii lui. Isi dorea ca el si sora lui sa nu fi existat pentru ca macar bunica lui sa stea linistita, fara grija celor doi copii. Poate asa nu s-ar fi imbolnavit si ar fi fost macar un pic mai fericita. Si ca si cum ea il auzea, in acel moment se deschise usa, iar camera se umplu de lumina. Vazand ca plange, bunica il mustra glumind, apoi il chema la masa. Trist, cu capul plecat, copilul o urma suspinand.
La masa il astepta deja sora lui. Nu era nimic special pe masa, nimic din ceea ce se pregatea pentru Craciun, nici macar vreun ornament, dar ea zambea. Curios, o intreba de ce zambeste. Iar ea ii spuse cu un suras ca il astepta impreuna cu bunica la masa. Atunci isi dadu seama ca nu are nevoie de nimic din toate acele prostii pe care le gandise. Avea langa el oamenii care contau cu adevarat pentru el. Si asta insemna mai mult decat orice sarbatoare sau cadou.

Bunatatea


Toata lumea face fapte bune in perioada sarbatorilor. Cadouri, vizite, impacari, donatii, toate sunt fapte bune de facut. Unii le fac si cu alte ocazii, altii nu. In spatele acestor fapte bune se ascund diverse motive, de la cele mai bune intentii pana la cele mai ascunse, de la simple donatii pana la rascumparari ale greselilor, de la compasiune pana la asteptari si interese.
De multe ori, oamenii sunt suspiciosi in privinta lucrurilor pe care le primesc sau li se intampla. Unii considera ca totul li se cuvine, altii acorda un oarecare respect, altii vor sa rasplateasca totul iar ei pur si simplu se intreaba care este scopul, motivul sau interesul.
Religia ii invata pe oameni sa imparta ce au cu cei mai putin fericiti decat ei. Dar ei impart ceva doar atunci cand simt ca au gresit si trebuie sa isi rascumpere greselile. Sau atunci cand vor sa isi consolideze imaginea in societate. Iar in general, cand impart ceva cu altii, dau celorlalti ceea ce nu le mai foloseste sau ce nu le place. Nu se gandesc sa dea ceea ce ar dori si ei sa primeasca de la altii pentru ca stiu ca oricum nu ar primi.
Societatea indeamna la ajutor si sprijin intre oameni, existand diverse fundatii si organizatii care se ocupa cu donatii, ajutor specializat sau cazare pentru cei aflati in nevoie. Calitatea acestor servicii nu este la nivelul celor platite, dar nimanui nu ii pasa atat timp cat ele sunt oferite si cineva se bucura de ele.
Unii fac fapte bune pentru ca simt ca ii pot ajuta pe ceilalti. Dar cei pe care ii ajuta nu sunt mereu multumiti de ce primesc. Unii fac fapte bune pentru ca asta ii face fericiti. Dar fericirea este greu de obtinut. Unii fac fapte bune asteptand ca si altii sa faca ceva pentru ei. Numai ca de multe ori, nu doar ca nu primesc ceva in schimb, dar ceilalti chiar uita ajutorul primit. Unii fac fapte bune pentru a-si imbunatati imaginea in ochii celorlalti. Dar numai acele fapte nu sunt de ajuns pentru a corecta defectele pe care le observa restul.
Daca toate aceste comportamente nu au la baza numai intentii bune, se mai pot considera faptele bune o dovada de bunatate? Este bunatatea altceva decat naivitate, ipocrizie sau vanitate? Daca astea sunt motivele pentru care oamenii fac fapte bune, mai exista oameni buni? Sunt oamenii buni cu adevarat buni? Pentru adevaratul progres al umanitatii poate nu este nevoie de bunatate, ci doar de ambitie si determinarea de a face orice. Insa care ar mai fi scopul progresului pentru umanitate daca oamenii si-ar pierde poate cea mai de pret calitate umana – bunatatea?

miercuri, 21 decembrie 2011

De Sezon


Primul lucru care trece cuiva prin minte cand se gandeste la iarna este zapada. Acea substanta alba, inghetata si efemera. Pentru multi, este asemuita unui praf magic, asteptat deopotriva si de cei mici, si de cei mari. Ea este cea care ofera farmecul iernii.
Zapada poate deservi multe scopuri, desi nu toate sunt utile sau fericite. De la simpla ei cadere la copiii care o transforma in bulgari sau la schiorii care parca plutesc deasupra ei si pana la blocajele in trafic si conditiile nefavorabile pe care le poate provoca, este iubita si urata in masura aproximativ egala.
Din zapada se pot construi labirinte, castele, cazemate, igluri, oameni de zapada si cate alte lucruri de diverse forme si dimensiuni. Insa toate sunt efemere ca si zapada care le alcatuieste. Se pot deforma, pot fi instabile sau se pot topi din cauza temperaturilor ridicate. Datorita acestei nesigurante li se acorda putina apreciere, fiind cunoscut ca nu dureaza mult in timp. Si la fel se intampla cu toate lucrurile a caror existenta sau utilitate pentru oameni este scurta.
Un alt simbol al iernii este bradul sau pomul de Craciun. Pomul de Craciun are rolul de a aduce lumina in casele oamenilor, dar si de a adaposti cadourile. La fel ca zapada, pomul se bucura de o apreciere moderata. Toti il admira pentru o scurta perioada, apoi este aruncat sau reciclat, pierzandu-si utilitatea. Asa se distrug paduri intregi pentru o simpla decoratie utila cateva zile.
Oamenii sacrifica atat de multi copaci pentru o sarbatoare in mare parte laica, dar cu conotatii religioase, desi in mod normal pretind ca ocrotesc natura si respecta creatia divina. In timp, unii au inteles acest aspect si au adoptat pomii artificiali, desi exista multi care ii prefera pe cei naturali din motive estetice. Insa nici pomii artificiali nu au o soarta mai buna. In preajma sarbatorilor sunt despachetati, montati si impodobiti, insa odata cu trecerea sarbatorilor sunt fie aruncati, fie demontati, impachetati din nou in cutiile lor si lasati intr-un colt, asteptand un alt an in care sa lumineze casa.
In unele parti ale lumii, de Craciun se sacrifica cate un animal. Fie ca este porc, curcan, oaie sau vita, pe masa de Craciun trebuie sa existe carne. Unii cresc animale special pentru a fi sacrificate de Craciun. Si ele se bucura de aceeasi apreciere conditionata: in timpul vietii, sunt vazute doar in functie de dimensiuni si greutate; dupa deces, sunt apreciate in functie de gust, miros si aspectul in farfurie. Iar dupa ce sunt consumate, se uita de existenta lor.
Oamenii au si ei alt comportament in perioada sarbatorilor. Cu totii isi amintesc de cei dragi, ii viziteaza, le fac cadouri sau le transmit urari sau macar se poarta mai frumos unii cu altii. Din nou, aprecierea de care se bucura este conditionata de cadourile pe care le ofera, urarile pe care le transmit sau reactiile pe care le au fata de ceilalti. Si in general, oamenii nu doresc sa fie singuri de Craciun sau Anul Nou, asa ca unii incearca sa atraga compania altor oameni pentru a nu fi singuri.
Pregatirile de sarbatori se fac mereu exhaustiv, de la banala curatenie pana la cantitatile uriase de mancare pregatite in diverse meniuri pentru mesele speciale. Intotdeauna casa trebuie sa fie curata si ordonata, iar masa incarcata. Nu conteaza ca in restul anului dezordinea domneste peste toata casa iar mancarea poate lipsi cu desavarsire. Conteaza ca eventualii oaspeti sa aprecieze ce vor gasi in cazul unei vizite, chiar daca aprecierea aceea nu va dura mai mult decat durata vizitei.
Toate acestea – frenezia, emotiile, pregatirile, bucuria si magia generate de zapada si de sarbatori – dureaza exact atat cat dureaza timpul in care se desfasoara. Apoi revin cu totii la vietile lor in care nu aprecieaza nimic, considerand ca tot ce au li se cuvine pentru ca au muncit pentru a-l obtine si restul este efemer si lipsit de valoare.
Oamenii au tendinta de a ignora lucrurile marunte care i-ar putea face fericiti tocmai pentru ca sunt marunte. In cautarea lor dupa valori, au renuntat, in timp, la orice valoare morala, spirituala sau culturala. Traiesc intr-o lume in care totul se masoara in bani, fie ca are un pret sau poate aduce bani. Totul trebuie sa fie obtinut cat mai usor si cat mai profitabil, altfel pare sa nu merite efortul. Asa ca sarbatorile de iarna pentru ei nu pot fi suma fulgilor de zapada, pomilor de Craciun, mancarurilor de pe mese si bucuriilor aduse celor dragi, ci costul lor material si efortul depus de ei pentru a petrece sarbatorile alaturi de cei pe care oricum nu ii aprecieaza daca nu prezinta interes. Si odata cu trecerea sarbatorilor, trec si interesul sau dispozitia de a fi mai buni. Luminile se sting, mesele se strang, oaspetii pleaca, curatenia si ordinea nu mai sunt necesare, resturile inutile se evacueaza si viata redevine monotona. In fond, sarbatorile sunt doar un sezon pe an... destul de scurt pentru a schimba multe si prea costisitor pentru a aduce multa bucurie tuturor.
Ceea ce uita oamenii cand procedeaza astfel este ca si ei sunt efemeri. Nimeni nu traieste pentru totdeauna si nu ia ceva cu el atunci cand se stinge. In cel mai bun caz, oamenii inchiriaza totul pe durata vietii pentru a fi mai fericiti. Insa fericirea este de cele mai multe ori aparenta si uneori, ceea ce isi doresc nu este si ceea ce le trebuie. Dar cu totii prefera sa poata cuantifica tot ce au sau tot ce fac, iar lacomia ii impinge sa creada ca niciodata nu e destul si pot obtine mai mult. Apoi se sfarseste si sezonul lor si sunt dati la o parte si uitati, asa cum au procedat si ei la randul lor.
Spre deosebire de sarbatori, oamenii nu au numai sezoane vesele, frenetice sau magice... si nici zapada care sa le confere farmecul. Tot ce au se afla in sufletul lor, iar atunci cand renunta la valorile spirituale, renunta si la suflet. Si nici un sezon nu poate aduce sufletul unui om inapoi...

luni, 19 decembrie 2011

Un An... Si Ceva


Pe 6 decembrie 2010 a pornit un nou proiect, timid, incert, modest, dar ambitios. Ideea nu era noua, se bucurase deja de sprijin din partea unor oameni la acel moment. S-a desfasurat modest, atragand noi sustinatori, dar si critici vehementi. La inceput, nu avea prea multe reguli sau conditii de care sa tina cont, asa ca i se prevedea optimist viitorul.
Abordarea acestui proiect era destul de personala si empatica la inceput. In timp insa, a devenit mai detasata si mai obiectiva. Si-a mai pierdut din vechii sustinatori, dar a castigat altii. Criticile constante nu au descurajat proiectul, ci din contra, au contribuit la optimizarea lui. Subiectele abordate se continuau si sustineau reciproc, chiar daca in fond, erau aceleasi mereu. Inspirate de altii sau de realitate, au inspirat la randul lor alte persoane in diverse scopuri.
A avut perioade pline de inspiratie in care a fost ignorat, perioade pline de reactii din partea celorlalti sau perioade in care a stagnat asteptand scanteia care sa-l reaprinda. A fost distrus si apoi refacut. A fost cunoscut si apoi uitat. A fost interesant si apoi plictisitor. A fost calm si apoi s-a revarsat cu furie. A fost vesel si apoi trist. A cauzat reactii si apoi a reactionat, la randul lui. A adus zambete si apoi a provocat lacrimi. A exagerat si apoi s-a mustrat singur. A fost plin de sens si apoi absurd. A dezvaluit realitatea asa cum este si apoi a pus intrebari fara raspuns. A legat prietenii si apoi a stricat legaturi mai vechi decat el. A prezentat obiectiv fapte si apoi s-au intamplat fara sa tina cont de ele. A fost ipocrit si apoi sincer. A fost ascuns si apoi direct. A avut culmi de catarat si apoi prapastii in care s-a prabusit. Nu a pretins nimic din ce a obtinut si a dat tot ce a putut. A fost complicat si totusi... atat de simplu.
Pornise pe un drum sinuos si incert care nu s-a imbunatatit. A avut multe ocoluri, multe obstacole dar si multe portiuni drepte si netede. A creat in liniste, ferit de ochii iscoditori, dar a lasat totul la vedere, chiar si pentru cei mai crunti judecatori. A exagerat de multe ori, dar a fost si superficial pentru a compensa. Si poate ca nu a multumit pe toata lumea, dar scopul lui nu era nicidecum acesta. In fond, poate nu a avut nici o utilitate, dar cel putin a lasat o urma, undeva, pentru cei care o cauta.
A trecut un an de la inceput. Un an, o multime de vizite, o multime de oameni, o multime de reactii, o multime de emotii, o multime de senzatii, o multime de multimi. Pentru cei mai multi, e un nimic. Dar pentru el, e ceva. Asadar, un an... si ceva.

Sarbatorile intre Fictiune si Realitate


Sarbatorile de iarna si in special Craciunul sunt poate cele mai comerciale dintre toate sarbatorile. Originare din negurile timpului, pe cand lumea nu era culturalizata si tehnologizata, s-au transmis de-a lungul generatiilor in diverse forme pentru fiecare societate sau cultura.
In prezent, informatia si tehnologia se gasesc pretutindeni, gata sa satisfaca cerintele utilizatorului. Dar, ca orice necesitate, ele costa. Cu toate acestea, informatia si tehnologia au contribuit major la transmiterea si – oarecum – uniformizarea sarbatorilor. In timp, sarbatorile au devenit si ele comerciale. Au aparut diverse industrii si servicii legate de ele, de la banalele felicitari si decoratiuni pana la cadouri si vacante de sarbatori.
Figura centrala a sarbatorilor este Mos Craciun (sau unul dintre diversii lui corespondenti internationali). Acesta este – potrivit legendei – un batran carismatic care in Noaptea de Ajun trece prin fiecare casa din lume si lasa cadouri deopotriva copiiilor si adultilor sub bradul de Craciun. Dar si el a devenit un produs. Se poate gasi sub forma de decoratiuni, felicitari sau chiar actori care pot fi inchiriati pentru o perioada.
Ideea sarbatorilor este de a-i aduce pe oameni aproape de cei dragi. Familie, copii, prieteni, colegi, cu totii se poarta mai frumos in perioada aceasta. Isi fac cadouri, se impaca daca au fost certati, se strang in familie in jurul unei mese incarcate, merg in grupuri sa colinde si participa la diverse alte activitati de acest gen. Si cu totii par mai fericiti.
Toate acestea evidentiaza unele aspecte necunoscute pana la momentul respectiv. De exemplu, cadourile arata cat de bine cunoaste cel care daruieste persoana care le primeste. Reuniunile de familie pot aduce informatii noi despre membrii familiei sau chiar noi membri ai familiei necunoscuti pana in acel moment. Cadourile puse sub brad pot destrama mitul existentei lui Mos Craciun. Sau din contra, pot crea noi mituri. Superstitiile legate de Craciun pot induce anumite sentimente si speranta in inimile oamenilor, dar numai timpul va dovedi daca au fost sau nu adevarate. Totodata, o persoana poate afla pentru cine este cu adevarat importanta si cine isi aminteste de ea in aceasta perioada.
 Daca oamenii sunt singuri sau suferinzi, farmecul poate fi inlocuit de regrete. Si de multe ori ceilalti ii ignora, fiind preocupati cu cei apropiati. Exista si exceptii, cand din mila sau alte sentimente, cineva se gandeste si la cei mai nefericiti si incearca sa le aduca un zambet. Iar sarbatorile sunt cele mai bune ocazii.
Adevarul despre sarbatori este ca sunt ale oamenilor. Perfecte sau nu, originale sau nu, fericite sau nu, comerciale sau nu,  ele nu fac altceva decat sa arate natura umana. Iar daca unii oameni pot vinde orice, altii pretuiesc unele lucruri mai presus de orice. Si chiar daca unele lucruri exista doar in povesti, oamenilor le place sa scrie povesti. Totusi, sarbatorile,  la fel ca oamenii, sunt reale, chiar daca sunt inspirate de mituri si legende. Din pacate insa, ele se intampla o singura data pe an...

vineri, 16 decembrie 2011

Cursa catre Iluzii


Fericirea este scopul suprem pentru oameni. Fie ca doresc sa fie ei insisi fericiti sau doresc ca cei apropiati lor sa fie fericiti, vor face orice pentru a obtine acea fericire. Insa fericirea nu este numai greu de obtinut, ci si greu de pastrat.
Multi dintre oameni traiesc asa cum le impun ceilalti. In copilarie, traiesc dupa normele impuse de parinti sau familie. Apoi se adauga cele impuse de scoala si societate, mai tarziu impuse de prieteni si grupuri sociale, de partenerii de relatie si ulterior, partenerii de casnicie si copiii... De-a lungul vietii, cu totii se adapteaza si se transforma pentru a convietui cu ceilalti.
Fericirea celor apropiati unei persoane nu coincide mereu si cu fericirea acelei persoane. Fie ca se simt obligati, fie ca sunt multumiti ajutandu-i pe ceilalti, fie ca se achita de datorii, oamenii ii ajuta pe ceilalti pentru a fi si ei insisi fericiti. Dar in multe cazuri ori unii, ori altii sunt nemultumiti de rezultate. Iar cei care incearca prea mult sa ii faca pe altii fericiti uita de propria lor fericire si ajung intr-un final sa se intrebe la ce le-a folosit toata acea munca. Si de obicei... nu le foloseste.
In cautarea fericirii, oamenii pot petrece vieti intregi. Atunci cand o gasesc, descopera ca a fost supraestimata si nu a meritat efortul. Sau pur si simplu considera ca li se cuvine si nu o respecta indeajuns incat sa o pastreze. Si in lipsa ei, isi gasesc alte idealuri catre care sa se indrepte, cu speranta ca acelea vor fi mai pline de recompense. Lacomia aceasta este poate cel mai mare defect, dar totodata si calitatea care ii impinge pe oameni spre progres.
Numai ca nu toti oamenii progreseaza. Unii sunt nefericiti traind dupa regulile altora, in timp ce altii sunt nefericiti traind dupa propriile reguli. Altii au avut candva sansa de a fi fericiti si pentru ca au ratat-o, se pedepsesc singuri refuzand toate celelalte oportunitati. Iar cei care au gresit fata de altii se pedepsesc refuzandu-si dreptul de a fi ei insisi fericiti, urmarind doar fericirea acelor persoane, chiar daca nimeni nu doreste acest efort din partea lor.
Cu totii petrec atat de mult timp cautand, luptand si muncind pentru fericire incat nu se stie cand sunt cu adevarat fericiti. Poate sunt fericiti atunci cand ajung la rezultat, poate sunt fericiti visand la el sau muncind pentru el. Poate sunt fericiti cautand alte rezultate atunci cand esueaza sau poate sunt fericiti afland de fericirea altora. Numai ei stiu cand... dar oare stiu cu adevarat cand sunt fericiti?

vineri, 2 decembrie 2011

Un Moment Perfect


Intr-un oras oarecare, un autobuz oarecare circula seara, mereu aglomerat, plin cu oameni tristi, grabiti, vizibil deranjati de ora inaintata. Printre ei, unul singur era mereu cu zambetul pe buze si privirea pierduta prin geamul murdar al vehiculului. Parea un om fericit.
Privea fara sa bage de seama masinile oprite la semafoare, oamenii grabiti de pe trotuare, magazinele care se inchideau, soarele rosiatic care apunea in spatele blocurilor reci si monotone, copacii care isi unduiau frunzele in adierea vantului lenes al serii, pasarile care zburau dezorientate printre toate acestea... pentru toti fiecare zi era o zi ca toate celelalte, o zi in care se trezisera sa mearga la munca, sa isi obtina mancarea si alte necesitati, sa isi duca traiul lor obisnuit. Pentru el insa, era inca o noua zi in care sa se bucure, o noua zi in care sa faca ceea ce stia el mai bine, o noua zi in care sa traiasca.
Se uita apoi mirat la ceilalti si nu intelegea de ce ei nu se bucurau de tot ceea ce ii inconjura. Se intreba de ce nu pot fi si ei fericiti asa cum era el. Isi spunea ca ei nu stiu sa aprecieze ceea ce au si ii compatimea pentru ca nu puteau fi fericiti. Iar ei il priveau toti cu dispret sau mirare, neintelegand de ce el era atat de vesel, in timp ce ei nu puteau fi.
Tot acest spectacol se sfarsea brusc in fiecare seara la aceeasi statie, cand calatorul vesel cobora, atragand si mai mult invidia calatorilor ramasi parca si mai tristi in urma lui. Cu totii se uitau mirati dupa el, incercand sa observe ceva diferit, ceva ce l-ar fi putut face fericit. Insa el mergea inainte pe drumul lui, fara sa se opreasca, fara sa se uite inapoi. Se oprea de fiecare data in fata aceleiasi porti si intra in aceeasi curte, in aceeasi casa modesta.
Intr-o seara, unul dintre calatori nu a mai putut suporta curiozitatea care il inghiontea, asa ca se adresa calatorului vesel:
– Domnule, nu va suparati, eu si ceilalti oameni va observam in fiecare seara calatorind cu autobuzul acesta. Intotdeauna sunteti cu zambetul pe buze, priviti prin fereastra, apoi priviti in autobuz la noi, va mai dispare din zambet, coborati mereu la aceeasi statie, va revine zambetul si mergeti de fiecare data pana la aceeasi adresa. Care este secretul fericirii dumneavoastra?
– Draga domnule, nu este nici un secret – spuse calatorul pe un ton serios, dar cald. Eu ma intreb, privindu-va, cum nu puteti fi fericit si dumneavoastra fiind inconjurat de atatea lucruri frumoase. Dimineata nu observati soarele rasarind, norii disparand, pasarelele ciripind, toata acea agitatie. La pranz nu va bucurati de caldura de afara, de aerul proaspat, de pauza de masa sau pur si simplu, de dupa-amiaza lenesa. Seara nu va bucurati de frumusetea apusului si a stelelor care apar, de drumul catre casa, de intalnirea cu cei dragi...
– Dar gresiti – il intrerupse omul. Si noi observam toate aceste lucruri, doar ca nu mai avem timp sa ne bucuram de ele. Si apoi, toate acestea sunt lucruri banale, nu cred ca din cauza lor sunteti dumneavoastra atat de fericit. Poate vi se intampla ceva acasa, sau la adresa unde mergeti in fiecare seara. Ce se intampla acolo?
– Ei bine – relua calatorul – daca vreti neaparat sa stiti, am sa va spun. Acolo unde merg in fiecare seara este casa mea. Si am sa va spun de ce merg in fiecare seara atat de vesel acasa: de cate ori deschid usa casei si intru, sunt intampinat de trei fiinte absolut speciale, trei fiinte minunate pentru care as face orice si pe care le pretuiesc si le iubesc mai mult decat orice din lumea asta. Iar acele trei fiinte sunt sotia si copiii mei. In momentul in care intru pe usa, ma intampina cu totii veseli, bucurosi ca am ajuns la ei. Copiii imi sar in brate iar sotia ma saruta. Si poate nu pare mult pentru altii, dar eu in acel moment imi dau seama ca oricate bucurii si necazuri am intampinat in viata asta, a meritat din plin si tot ce am facut nu a fost degeaba. In acel moment sunt cel mai fericit om din lume pentru ca ma simt implinit. De aceea ma grabesc in fiecare seara sa ajung acasa, mereu vesel cu gandul la momentul acela. Pentru mine acel moment este perfect. Pe dumneavoastra ce va face fericit? Care este momentul dumneavoastra perfect?

Regasire


Se trezise inca o data cu gandul la El. Isi spusese de atatea ori ca trebuie sa-l uite, dar totusi nu putea. Amintirea lui o bantuia, ii persista in memorie mai puternic chiar decat subiectele pentru examenul de a doua zi. Iar Ea se lasa prada gandurilor, cu sau fara voie, ca si cand era dependenta de ele. Dar nu era.
Trecuse de mult de perioada in care El insemna totul pentru Ea. Isi revenise destul de frumos, avea langa Ea un altul care sa o faca fericita si ii parea ca si Ea il face fericit la randul ei. Avea tot ce isi dorea in acele momente. Si totusi, uneori ii lipsea ceva.
Asculta melodii care ii aduceau in minte un zambet strain, dar atat de familiar. Apoi apareau ochii... acei ochi atat de blanzi care o studiau cu atentie de fiecare data. Da, i se pareau cei mai blanzi si luminosi ochi din lume. Si in sfarsit, vocea aceea calda incepea sa ii sopteasca sfios diverse lucruri pe care nu le mai auzise de mult. Putea pierde ore in sir printre acele himere, fara sa isi dea seama. Apoi se trezea singura ca dintr-un vis si isi spunea ca s-a terminat de mult si totul e doar o inchipuire, un alt scenariu al imaginatiei ei pe care El o considerase exagerata candva. Si incepea sa rada, amintindu-si cate lucruri il deranjasera, dar totusi ii placeau.
Se intreba mereu cum ar fi fost daca ar fi ramas impreuna, in ciuda faptului ca la momentul despartirii, orice continuare parea imposibila. Isi construia in minte diverse scenarii pe care apoi le stergea cu un zambet ca si cum ar fi sters praful de creta de pe tabla cu buretele. Isi spunea mereu ca El, serios si matur cum era, s-ar fi amuzat copios pe seama „copilariilor” ei pe care le criticase de cate ori a avut ocazia. Stia insa ca in adancul sufletului, undeva, era si El un copil naiv ca si Ea si singurul motiv pentru care o critica era acela ca voia sa o protejeze. Insa nici o critica si nici un ajutor nu a ferit-o din calea dezamagirilor si regretelor ce au venit in urma lui. Si toate lacrimile ei au curs pentru El... dar a ramas puternica si fara El.
I-a fost greu la inceput. Nu dormea nopti intregi, nu dadea ochii cu nimeni si abia daca se putea spune ca traia. Era goala pe dinauntru, mai goala decat insasi privirea din ochii ei. Il cauta in orice detaliu, apoi il respingea cu toata fiinta pentru ca nu voia sa mai cedeze in fata lui. Si in final, a aparut celalalt, cel care a salvat-o. Sau poate s-a salvat chiar Ea, singura, crezand ca acela o ajuta. Era fericita acum. Si incepea sa caute diferentele dintre ei, zambind pe masura ce descoperea cat de diferit ii parea cel nou fata de El cel vechi... ii parea atat de bine ca nu sunt la fel. Si totusi aveau destule in comun, chiar daca nu mai conta.
In tot acest amalgam de ganduri, emotii si idei, Ea se incurca si se descurca singura. Se ratacea printre confuzii si amintiri, apoi isi lumina calea cu ceea ce simtea. Era pioniera sufletului si mintii ei, dar totodata si stapana. Trebuia sa se stapaneasca. Altfel nu ar fi reusit nimic. Iar acest gand o linistea mereu, chiar si atunci cand parea ca pierde controlul.
Se bucura la gandul ca se maturizase. Da, devenise o femeie, chiar daca El o considera un copil. Si abia astepta sa ii dovedeasca si lui asta. El o facuse sa se piarda si tot din cauza lui se regasise. Era cea mai importanta reusita de cand hotarase sa isi continue drumul singura, fara El.
Numai ca El nu o parasise niciodata cu adevarat. Era in gandurile ei, in amintirile ei, in emotiile ei, in cuvintele ei, in privirea ei... trebuia doar sa il cheme si El venea, de fiecare data. Il astepta cu drag, dar nu cum il asteptase in alte dati, ci mai rezervata. Si El astepta chemarea ei. Acum erau doar prieteni buni, legati de timpul indelungat care trecuse peste ei. Pareau mai uniti ca niciodata. Si ce i-ar fi putut desparti?

miercuri, 30 noiembrie 2011

Ironie


Indiferent ce ar visa oamenii, chiar daca pare imposibil, devine un scop de atins, o dorinta de implinit, o conditie de necesitate. Oamenii nu sunt perfecti, asa ca nu intotdeauna ceea ce isi doresc este ceea ce le trebuie. Dar ei isi doresc. Si uneori reusesc sa obtina ceea ce isi doresc. Atunci apare problema: unii descopera ca in ciuda eforturilor depuse rezultatul nu mai este atat de satisfacator pe cat parea la inceput. Iar visele nu sunt toate usor de realizat.
Cele mai multe vise apar din dorinte si idei nevinovate, dar pentru a le transforma in realitate, e nevoie de naivitate, ambitie, munca, lacrimi, sacrificii si in final, alte vise. Pentru ca odata ce un vis devine realitate, nu mai prezinta interes si ca sa se pastreze viu, trebuie intrunite anumite conditii. Iar meritul de a le fi realizat se poate transforma usor in vina si pedeapsa este aspra.
Multe dintre vise nu se transforma niciodata in realitate, ci raman doar ca niste pete de regret in mintea oamenilor, niste intrebari de tipul „oare cum ar fi fost daca...?”. Naivitatea este cel mai mare dusman in acest caz. Pentru ca oricat de imposibil ar fi un vis, naivitatea ii impinge pe oameni sa creada ca orice se poate realiza. Probabil ca se poate, dar cu ce pret? Si cine poate plati acel pret? Chiar daca sunt naivi, oamenii nu pot face orice pentru a-si vedea visele implinite. Nu pot pierde unele lucruri in ideea ca ar putea castiga altele si nu se pot schimba mereu pentru a fi demni de noile aspiratii.
Oamenii se simt mai bine in lumea viselor. Acolo sunt stapani deplini si realitatea este asa cum si-o doresc ei. Ii pot exclude pe cei care nu le impartasesc convingerile, ii pot modela pe cei pe care si-i doresc langa ei si ii pot convinge pe ceilalti sa faca orice. Cu toate astea, nu pot controla cand cineva nou apare si le zguduie acea lume din temelii. Nu pot controla cand ea se prabuseste sub greutatea dezamagirilor si cand se macina cu regrete si iluzii pana la punctul in care totul se spulbera precum cenusa in vant.
Se spune ca fara vise, nu ar exista motivatie pentru oameni sa traisca. Si totusi, prea multe vise nu le permit sa mai traiasca, ci doar sa creada ca traiesc. Visele ii ajuta sa isi construiasca viata si tot ele ii ajuta sa o distruga. Astfel visele ii transforma pe oameni. Ii intuneca atunci cand sunt imposibile sau costa prea mult si ii fac fericiti atunci cand se dezvaluie in fata lor gata sa fie atinse. Ii tin de mana si ii ghideaza pas cu pas sau ii lasa pierduti pe cararile uitarii. Ii amagesc cu sperante desarte sau ii surprind cu intamplari incredibile. Le insufla ambitie sau le iau si ultimul strop de incredere. Toate astea pana cand ei gasesc alte vise, alte sperante, alte idealuri... sau pana cand nu mai viseaza deloc. Si ce fel de oameni sunt cei care nu viseaza?

luni, 7 noiembrie 2011

Vizita



Era o zi obisnuita. Ea statea intinsa pe patul din camera ei si privea peretii pierduta printre ganduri. In acea tacere apasatoare nu se mai auzea nici macar respiratia ei. Se auzea doar ticaitul unui ceas de pe perete. Un ceas mare, patrat, care ticaia puternic. Privirea ei il studia, curioasa.
Acel ceas ii era si prieten, si dusman. Il ura atunci cand nu putea sa doarma auzindu-l, atunci cand secundarul lui se invartea prea repede si timpul zbura sau din contra, secundarul lui se oprea si odata cu el si timpul statea in loc sau atunci cand ora pe care o indica nu o multumea. Il iubea atunci cand gandurile ei se sincronizau cu ticaitul lui, atunci cand se apropia o ora pe care o astepta cu nerabdare si atunci cand incerca sa desluseasca un limbaj ascuns in acel tic-tac continuu. Acel tic-tac era de fapt masura gandurilor ei. Si odata cu el si gandurile ei se zbateau parca sa ii iasa din cap sau se insirau linistite, in ordine.
Dintr-odata, toate acele ganduri si ticaitul ceasului sunt intrerupte brusc de soneria de la intrare. Trezita parca dintr-un vis, nu isi da seama ce s-a intamplat. Dar soneria se aude din nou. Desculta, alearga catre usa, deschide grabita si... nu vede nimic. Nu era nimeni la usa. Inchide usa si pleaca inapoi catre camera ei, mustrandu-se singura pentru ca s-a lasat inselata de propria imaginatie. Dar soneria se aude din nou. Se gandeste ca nu a fost imaginatia ei si merge sa deschida usa din nou, dar cu mai putin elan. Din nou... nimeni in fata usii. Deja nervoasa, inchide usa si ramane lipita de ea, cu gandul sa se razbune pe oricine ii tulburase linistea. Dupa cateva secunde, soneria se aude din nou. Deschide furioasa usa si ramane impietrita. In fata usii era un om. Dar nu era un om oarecare, era chiar EL. Acel el pe care ea il astepta de mult. Iar el o saluta timid. La auzul vocii lui, isi revine si nu se poate abtine sa nu il imbratiseze apasat, ca dupa o absenta indelungata.
Realizeaza intr-un tarziu ca se aflau inca la intrare in fata usii, asa ca il invita in casa. Desi aranjase si curatase totul in ziua aceea, isi cere rusinata scuze pentru ca e deranj in casa si ii propune un tur al casei. El accepta. Rand pe rand, ea ii arata fiecare camera, fiecare coltisor, fiecare obiect. Iar pentru final, pastreaza camera ei. Il conduce tinandu-l de mana pe un hol intunecos. Cu pasii ei mici face ca acel hol sa para un drum lung... si totusi ajung amandoi in fata unei usi. Inca o data isi cere scuze pentru ca e dezordine si deschide timid usa, ca si cum se asteapta sa iasa cineva sau ceva de acolo. Dar nu iese nimic, asa ca dupa ce se opreste putin in prag sa observe camera, intra urmata de el.
Incepe sa ii descrie camera, gesticuland amplu. Dar privirea lui nu ia in seama obiectele descrise, ci o admira pe ea. O priveste fix, ca si cum pe chipul ei ar rula un film straniu pe care incearca sa il inteleaga. La un moment dat ea se intoarce ca sa ii mai arate ceva si atunci el zambeste. O imbratiseaza, lipind-o cu spatele de pieptul lui. Ea ar fi putut simti in acel moment ca inima lui bate cu putere, dar si a ei batea la fel si nu putea distinge. Continuand sa ii explice, simte cum el o saruta incet, pe gat. Iar mainile ei se opresc din gesticulat si se lasa moi in jos. Se intoarce si il imbratiseaza si ea, sarutandu-l. Iar el o apleaca usor pe spate, tot mai mult, pana cand o intinde cu grija pe covorul pufos. Mirata, ea il priveste fix in ochi. Dar cuvintele nu isi au rostul, se inteleg amandoi doar din priviri.
O strafulgera un gand, ca mai devreme, intrebandu-se din nou daca nu cumva e doar imaginatia ei si el nu e acolo, langa ea. Dar apoi ii simte atingerile, mangaierile, sarutarile si inima care mai avea putin si spargea barierele pieptului lui.  Toate astea nu au cum sa fie doar un vis, nu... visase de atatea ori, nu avea cum sa nu stie ce e vis si ce e real. Acum era real, simtea totul si era atat de bine... era cu el si asta era tot ce conta.
Nu mai auzea ticaitul ceasului, nici nu ar mai fi avut cum. Ar fi strigat de bucurie, dar se multumea sa strige doar in minte ei. Iar clipele zburau si nici nu a observat cand s-a intunecat. Acum era in pat si privea impreuna cu el ceasul acela curios, patrat. Se intrebau amandoi ce e in mintea celuilalt. Si pe rand, gaseau cate o explicatie plauzibila. Insa cu fiecare tic-tac, ideea aceea nu mai era verosimila si cautau alta. 
Din nou, ceasul acela masura gandurile ei, dar de data asta era bucuroasa ca nu mai este singura sa il asculte. Era EL langa ea. Si se intoarse sa il priveasca, dar langa ea jumatate de pat era goala, ca intotdeauna. Fusese doar un vis, un vis atat de frumos si intens. Zambind, ii multumea in gand ca a stat cu ea si ii spuse ca si cand el era acolo ca data viitoare nu va mai scapa si nu va mai fi doar un vis. In acel moment se auzi soneria de la intrare, trezind-o dintre gandurile ei...

Infinit


Viata e ca un ocean. Pe el plutesc vapoarele atat in vreme buna, cat si prin furtuni si agitatie. Unele sunt purtate de valuri, altele sunt izbite de ele. Unele vapoare sunt mai mari, altele mai mici, unele se mentin la suprafata, altele nu reusesc. Dar toate incearca sa ajunga la orizontul acela care pare atat de aproape si totusi este atat de indepartat.
Unele vapoare plutesc drept, altele in deriva, altele incearca sa isi stabileasca un curs pe care apoi il modifica mereu, dovedindu-se inutil, fara destinatie. Insulele sunt rare si mici, iar tarmul pare tot mai departe. Unele vapoare se deplaseaza repede, altele mai incet, altele au probleme in a mentine viteza. Dar toate se grabesc catre tarmul lor.  Nu toate ajung insa la el. Unele se scufunda prea repede, altele incet, dar sigur, iar altele naufragiaza pe coastele stancoase aparute printre valuri in timpul furtunilor.
Cand descopera insule sau tarmul, vapoarele nu gasesc intotdeauna si un port unde sa acosteze. Nu gasesc intotdeauna cele mai prielnice conditii pentru ca escala sa merite. Cu toate acestea, speranta le indeamna sa continue sa navigheze catre acele tarmuri.
Unele insule sau chiar furtunile fac ca vapoarele sa ramana pustii in calatoria lor. Devin simple epave, nave fantoma care plutesc in deriva, fara lumini, fara motoare, fara nici un ajutor, purtate numai de curentii oceanici care le coplesesc. Din cand in cand atrag in preajma lor echipe de salvatori care incearca sa le recupereze. Dar navele se scufunda impreuna cu ele sau isi continua nestingherite traseul, respingand involuntar orice ajutor sau speranta naiva ca ar putea exista ceva de valoare la bordul lor. Nu au pe nimeni si nimic la bord sau in jurul lor. Pastreaza doar urmele furtunilor prin care au trecut si ale celor care au calatorit cu ele. Unele calatorii s-au intrerupt brusc, lasand impresia ca se continua inca. Alte calatorii nu lasa urme, ca si cand nu s-ar fi intamplat. Calatorii dispar treptat de pe vapor, stergandu-si urmele, curatand cabinele si puntile, lasand impresia ca acel vapor a plecat gol din port. Dar nici un vapor nu pleaca fara echipaj si provizii la bord, fie ele suficiente sau nu.
Oceanul vietii pare de multe ori infinit. Zile intregi, saptamani, luni, poate chiar ani, vapoarele navigheaza fara a gasi o urma de uscat, o pata de culoare in tot cuprinsul acela de un albastru apasator. Si atunci cand gasesc uscatul, cel mai util nu este intotdeauna tarmul larg al continentului, ci acele plaje mici, pline de viata ale insulitelor exotice care apar pe neasteptate, fara a fi insemnate pe harta. Dintre toate, ele ar trebui sa fie cele mai pretuite, deoarece ajuta vapoarele sa isi continue calatoria atunci cand ea parea imposibil de continuat.
Acele pete mici de culoare in oceanul monoton si monocrom inseamna mai mult decat tot ce ar putea insemna continente intregi descoperite de-a lungul unei calatorii. Ele aduc speranta si fericirea celor care le descopera. Uneori si epavele pot fi readuse la viata, chiar daca par sa fi esuat langa acele insule. Daca nu mai pot calatori, ofera sprijin vietatilor din apele acelea. Daca mai pot calatori, asteapta linistite la tarm sa fie descoperite de un nou echipaj. Iar uneori, sunt destule echpaje care ar dori sa calatoreasca pe un alt vapor, catre un alt tarm, catre acel orizont atat de dorit, dar atat de vast... infinit.

duminică, 6 noiembrie 2011

Un Om Naiv

Unsprezece dimineata. Un „unsprezece” nici devreme, dar nici tarziu. Atat arata ceasul. Prin fereastra patrundeau timid cateva raze de soare. O camera modesta se lumina cu ajutorul lor. In lumina aceea se observau un pat, un sifonier, cateva rafturi si un birou plin de hartii imprastiate.
Acolo isi petrecea mare parte din timp un om obisnuit, ca toti ceilalti. Acolo isi umplea mintea de ganduri pe care apoi le asternea pe hartiile imprastiate de pe birou. Acolo isi umplea sufletul si inima de simtiri dintre cele mai diverse si mai profunde pe care apoi le alunga cu un simplu gand. Acolo isi tesea visele si sperantele in fiecare noapte.
Era greu sa il observi intr-o multime. Nici macar nu voia sa iasa in evidenta. Avea insa un zambet inconfundabil, in ciuda faptului ca lui ii parea cel mai urat zambet din cate vazuse. Zambea pentru ca voia sa fie mereu in preajma celorlalti si se bucura ori de cate ori avea ocazia sa ii intalneasca si, mai ales, sa ii ajute cu ce aveau ei nevoie. Avea mereu intentii bune.
Dar intentiile cuiva, oricat de bune ar fi, nu conduc mereu la rezultate bune. Si el avea de mule ori impresia ca este cel mai bun exemplu. Caci oricat de mult isi dorea sa ajute sau faca lucruri bune, totul se intorcea impotriva lui. Oricat de mult isi dorea sa fie alaturi de altii, nu reusea sa si-i apropie... nu stia cum si nu putea invinovati pe nimeni pentru asta. Iar oricat de mult si-ar fi dorit ceva, obtinea mereu opusul.
Incercase mereu sa ii multumeasca pe toti, fara sa stie ca nu are cum si ceilalti vor fi mereu nemultumiti, indiferent de cat ar fi crezut el ca face bine. Avea mereu timp pentru toata lumea, dar nimeni nu avea timp si pentru el.  Stia sa ii ajute pe ceilalti si sa ii sfatuiasca, dar nici macar el nu se putea ajuta sau sfatui pe sine insusi...
Timpul nu ii era prieten pentru ca nu il ajuta sa uite, dar nici dusman pentru ca il invata multe. Stia ca timpul este relativ si incerca sa se foloseasca de asta. Dar nu reusea, pentru ca mereu era prea tarziu sau prea devreme, prea tanar sau prea batran, prea mult sau prea putin... echilibrul ii lipsise mai mereu, pentru ca isi schimba repede dispozitia. Considera ca se adapteaza in orice conditii, dar de cele mai multe ori nu facea altceva decat sa se bucure prea devreme sau sa se intristeze mai tarziu.
Prieten incerca sa fie cu toti. Dar nu toti erau prieteni cu el. Majoritatea il uitau pana cand aveau nevoie de el, iar ceilalti pur si simplu nu il intelegeau. Nu prea stia sa se exprime pentru ca ii era mereu teama ca va gresi ceva daca va spune un lucru sau altul, daca va face cumva sau altcumva, daca va alege ceva sau altceva... asta il facea atat de indecis incat multi credeau ca nu poate fi niciodata ferm. De altfel, isi trada cu greu sentimentele si opiniile. Avea foarte multa rabdare si rareori avea reactii necontrolate pe care si le imputa cu asprime ulterior.
Ora aceea, unsprezece, ii dadea fiori. Pe ceas vedea unu langa unu. Se gandea ca pana si cifrele acelea sunt impreuna, numai el nu are pe nimeni. El era unul, dar langa el, nimeni. Nici macar zero. Si poate ca e trist sa iubesti fara sa fii iubit, dar la fel de trist este sa ai iubire de oferit si pe nimeni care sa o poata primi...
Era victima si in acelasi timp agresorul. Ca un blestem, greselile il urmareau si le repeta cu fiecare ocazie, chiar daca stia ca ceea ce face este gresit. Personalitatea lui era cel mai mare avantaj, dar si cel mai mare defect. Era un paradox total, un om abstract. Un om naiv. Iar naivitatea lui era cea care il conducea catre dezamagire de fiecare data: il provoca prin diverse aparitii, il facea sa creada ca va fi de durata, apoi eternitatea devenea o clipa, bucuriile deveneau iluzii si toate sperantele si visele lui se imprastiau ca un abur, lasandu-l singur in fata aceleeasi ferestre prafuite prin care privea realitatea aceea atat de cruda. Si toti pareau fericiti, numai el nu putea fi. Sau putea?

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Calatorii

Timpul iti pare cel mai mare dusman dintre toti si totodata, cel mai redutabil. Este atat de greu de invins incat atunci cand crezi ca l-ai invins, ai suferit infrangerea cea mai amara. De ce? Pentru ca este un asasin tacut. Iti ucide visele, sperantele, sentimentele, gandurile, iar in cele din urma, sufletul. Te transforma in ceea ce nu ai fi vrut vreodata sa fii: un calator fara destinatie.
Este dureros sa descoperi cum oamenii pe care ii credeai ai tai te dezamagesc. Credeai ca iti sunt alaturi, ca simt aceleasi lucruri ca si tine, ca gandesc la fel, ca sunteti suflete pereche... iar toate acestea dispar dintr-odata, ca prin magie. O magie cruda, lipsita de scrupule, a unei vieti injuste, la fel de lipsita de scrupule.
Este dureros sa te dezamagesti singur, incercand mereu sa alegi deciziile corecte si sfarsind prin a gresi teribil. Atunci cand crezi ca faci ceva bun si ai intentii bune, exista cea mai mare posibilitate ca acea decizie sa se intoarca impotriva ta si sa pierzi si ceea ce aveai. Si atunci cand gresesti, te astepti sa nu repeti greseala, insa constati cu stupoare la prima ocazie ca ai procedat exact la fel desi stiai ca e gresit.
Este dureros sa fii participant sau martor in situatii pe care nu le poti controla, dar ai vrea sa le schimbi. Te nasti intr-o familie pe care nu o poti alege, trebuie sa suporti oameni care nu te suporta, esti obligat sa faci lucruri care nu iti plac, toate acestea pentru ca ai drepturi, dar si obligatii, la fel ca ceilalti. Numai ca drepturile cuiva se termina acolo unde incep ale altora.
Si daca viata este nedreapta, judecata oamenilor este cel putin la fel de nedreapta. Fie ca esti judecat sau judeci, vei gasi o exagerare crunta in orice ofensa adusa cuiva. Unii nu pot judeca alte persoane, astfel ca se judeca mult prea aspru pe sine, in vreme ce altii nu se pot judeca pe sine si astfel exagereaza cu ceilalti. S-ar putea spune ca este un echilibru aparent, insa in fapt este o nevoie eronata. Critica este utila numai cand este constructiva. Simpla repulsie sau imputare nu schimba cu nimic defectul sau eroarea criticata.
Dezamagiti, respinsi, judecati pentru faptele lor, oamenii raman fara ambitii, scopuri, idealuri. Se transforma din drumeti cutezatori in simpli trecatori prin viata, fara un drum anume. Calatori fara destinatie, se vor opri dese ori pe margine si nu vor sti ce directie sa urmeze. Vor sovai mult, pierzand timpul si ocaziile care nu se mai intorc. Vor constata mai mereu ca au ales gresit trenul, chiar daca directia era buna, sau au ales gresit directia si prea tarziu trenul... vor ajunge istoviti, cu un bagaj covarsitor, la un capat de drum. Nu vor sti ce au gasit acolo pentru ca nu stiau de la inceput ce ar fi trebuit sa gaseasca. Se vor intreba daca acela era locul in care ar fi trebuit sa ajunga si daca nu cumva s-au ratacit pe drum. Isi vor da seama ca bagajul acela si cei care au ajuns odata cu ei acolo nu sunt ai lor, nu le apartin si nu i-au ajutat intotdeauna, poate chiar i-au ratacit mai mult. Si cu toate astea, isi vor dori ca macar cineva sa ii intampine cu un „bun-venit”, sa le spuna ca i-a asteptat si in sfarsit, asteptarea lor a luat sfarsit pentru ca s-au regasit. Isi vor dori ca cineva sa le apartina sau ei sa apartina cuiva... Tu stii unde si catre cine calatoresti?

Proprietari

Indiferent daca omul este produsul evolutiei sau al divinitatii, a avut intotdeauna un statut superior si o autoritate la care sa se raporteze. Statutul se poate dobandi prin genealogie, atribuire, acumulare,  acaparare, impunere sau diverse alte mijloace. Autoritatea se poate dobandi in aceleasi moduri, insa difera cu mult fata de statut. Statutul este locul, pozitia sau conditia unei persoane intr-un anumit sistem la un moment dat. Sistemul este de obicei societatea umana, cu legile ei, instutiile ei, regulile ei si cultura ei, atat oficiale, cat si neoficiale. Autoritatea este dreptul unei persoane de a da comenzi, de a se asigura ca cei care le primesc le respecta si de a pedepsi abaterile.
In antichitate, statutul conferea autoritate, iar autoritatea nu putea fi contestata. Fie ca omul era suveran, intelectual sau pur si simplu stapan, cei carora le era superior nu indrazneau sa il conteste, exceptand abuzurile majore. In prezent, insa, statutul poate conferi autoritate dar autoritatea oficiala este ignorata sau contestata in majoritatea cazurilor. Desigur, abuzurile sunt pedepsite, dar cu multe diferente si exceptii. Autoritatea atribuita sau impusa insa nu este contestata si nici ignorata si de obicei are un efect ireversibil in randul oamenilor.
In general, statutul sau pozitia pe scara sociala se raporteaza la proprietatile fizice sau intelectuale detinute de o persoana. Astfel, cu cat valoarea lor este mai mare, cu atat pozitia este mai inalta, fiind depasita doar de functiile oficiale de conducere ale societatii. Insa acest statut nu confera nici o autoritate oficiala. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor bogati considera ca pot cumpara totul: proprietati, fiinte, sentimente, influenta sau alte beneficii si chiar oameni. Exista chiar piete preconcepute pentru astfel de „tranzactii”, facilitand accesul la ceea ce pare imposibil pentru oamenii de rand, mai putin bogati.
Statutul oficial atribuit unei persoane cu o functie de conducere ii poate imprima acesteia tendinta de a se considera superioara tuturor, nu doar in functia respectiva, ci si la domiciliu sau in afara atributiilor de serviciu, in public. De obicei, o astfel de persoana este sprijinita de subordonatii ei, iar autoritatea lor este generata de statut. Oamenii fara functie oficiala se simt subordonati acelei persoane numai pentru ca acea persoana se poate folosi de functia pe care o detine, autoritatea ei fiind astfel generata si de teama si spirit gregar (de turma). De altfel, lipsa individualismului este cea care ii face pe oameni sa aiba nevoie de autoritate si statut.
Intelectualii sunt poate cea mai defavorizata categorie in prezent. Statutul lor s-a degradat constant, involuand de la adevarate autoritati cu influenta in sfera sociala din timpul antichitatii la simpli indrumatori ai autoritatilor actuale, in cel mai bun caz. In alte situatii insa, sunt simpli oameni intelectuali siliti prin conditia lor sa observe societatea si sa ii cunoasca defectele, dar sa nu le poata ameliora pentru ca vocile lor nu se pot face auzite.
Exista apoi oamenii de rand, care nu au neaparat un statut inalt. Ei isi atribuie singuri autoritatea sau statutul in functie de nevoi sau propriile optiuni. Unii se pot considera autoritate pentru ca pot oferi anumite beneficii altora, in vreme ce altii se considera autoritate daca pot profita de ce ofera altii. Din nou, aceasta autoritate este generata de teama si spiritul gregar. Dar, de asemenea, unii oameni pur si simplu considera cu intentii bune ca alti oameni sunt ai lor, proprietatea lor. Poate din sentimentele pe care le nutresc fata de ei, poate din nevoia de apartenenta sau poate din instinctele paterne oamenii considera ca alti oameni sunt ai lor: iubitele lor, sotii lor, familia lor, copiii lor, semenii lor etc.
Este ciudat cum pot considera oamenii ca ceva le apartine si ca cineva le este superior, dar in acelasi timp, exista bunuri comune ale tuturor si drepturi egale pentru toata lumea. Acest paradox este sustinut de faptul ca dupa trecerea in posterioritate, toate proprietatile unui om se transmit urmasilor acestuia, iar in cazuri exceptionale, se transmite si autoritatea. Totodata, autoritatea care genereaza teama ar putea fi inlaturata daca oamenii, din acelasi spirit de turma, s-ar uni impotriva abuzurilor, dar astfel de actiuni se intampla rar, in cazuri extreme.
Nimic nu apartine cu adevarat oamenilor pentru ca nu pot lua nimic cu ei dupa ce trec in nefiinta, iar responsabilitatea lor ar trebui sa fie bunastarea tuturor, inclusiv a generatiilor urmatoare. Insa acest concept ramane o utopie atat timp cat majoritatea oamenilor sunt ignoranti, egoisti, imorali si iresponsabili, iar cei care nu sunt astfel fie sunt prea putini, fie nu actioneaza in contra celor mentionati. Orice proprietar trebuie sa aiba grija intai de proprietate pentru ca ea sa il poata deservi asa cum doreste el. Numai ca intr-o lume materiala in care totul se poate cumpara, nici proprietatile nu mai sunt ce au fost, iar oamenii au impresia ca daca ceva se degradeaza, meritau mai mult, nicidecum sa ingrijeasca acele lucruri. Si apoi, de ce ar pierde timpul cu lucrurile vechi cand oricum pot obtine chiar mai facil ceva mai bun si mai nou, pe masura lor?

miercuri, 2 noiembrie 2011

Imprevizibil

Intuneric. Asa este de ceva timp si nu pare ca se va lumina prea curand. Nu se stie cine sau ce a obstructionat lumina din calea ei catre acest loc. Si acest loc infiorator parca ar fi strain, in ciuda prezentei indelungate. Totul pare oarecum familiar si totusi e atat de diferit fata de ceea ce s-ar putea cunoaste, imprevizibil si incert.
Undeva, intr-un colt, se afla o entitate necunoscuta. La prima vedere, pare si ea familiara. Oarecum seamana privitorului. Nu difera cu mult si totusi, nu pare nici prea similara. Pare sa observe si ea, la randul ei. Iar in priviri i se citesc, pe rand, curiozitate, confuzie, uimire, indiferenta, interes, repulsie... inevitabil, tacerea este intrerupta, iar abordarea neindemanatica dezvaluie alte aspecte familiare, chiar daca sunt inca diferite.
Incet, se stabileste o oarecare naturalete a comunicarii si intervine o legatura. Diverse aspecte incep sa inlature obstacolele si confuzia si traseaza un contur clar al personalitatilor. Atat de clar incat poate fi distins cu usurinta chiar si in acest intuneric coplesitor. Iar de indata ce poate fi distins, devine un indicator al posibilelor relatii care ar surveni intre viitorii parteneri. Si beneficiile mutuale conduc la asa-zisa „prietenie”.
Prietenia este un concept empiric, deoarece capata sensuri diferite pentru fiecare individ. Dar aceste sensuri atribuite nu se coreleaza intotdeauna pentru toti. Erorile sunt dese, iar consecintele pot fi catastrofale. Pentru ca semnalele se pot interpreta gresit, iar comunicarea este inutila daca emitatorul si receptorul nu sunt pe aceeasi lungime de unda.
Intunericul acopera totusi multe aspecte ale entitatilor pe care le cuprinde. Iar ele cred ca daca au distins conturul, pot distinge usor si volumul, si continutul. Numai ca realitatea tinde sa intervina mai devreme sau mai tarziu si lumineaza brusc totul, evaporand iluzia. Unele descopera cu placere ca nu s-au inselat in legatura cu observatiile lor. Insa cele mai multe se trezesc in fata unei imagini noi, necunoscute, dar care totusi le-a stat sub observatie pentru un timp indelungat. Imaginile acestea conduc la revelatii dure al caror adevar nu este dorit. Adevarul taios transforma prietenii in dusmani, fiind arma cu care isi lasa rani adanci si cicatrici dureroase care amintesc de trecut la fiecare simpla privire.
Daca trecutul sau greselile servesc drept lectie, odata cu trecerea timpului, in priviri nu se mai observa decat incertitudinea si suspiciunile, iar orice contur este privit cu atentie inainte a se estima.  Desigur, nici o protectie nu este suficienta, cu atat mai mult cu cat este cunoscut ca desi conturul pare stabil, continutul poate fi turbulent si in transformare. Astfel ca orice entitate intra sub incidenta unei singure intrebari, indiferent de justificarea ei: prieten sau dusman?